Etica Armoniei

Video - Etica Armoniei si secretele fericirii

2009-05-18T15:03:00.000-07:00

1 EA - Fericirea ca semnal psihic

Emoţiile ca semnale

2 EA - Automatismele psihice si Supraconstientul

Ce este un raţionament greşit?

3 EA - Secretul fericirii

Vezi CUPRINSUL cărţii Etica Armoniei

Carte pentru download:
http://www.scribd.com/doc/17605192/Etica-Armoniei-Radu-Lucian-Alexandru

Cuprins carte - "Etica Armoniei"

2009-05-08T09:04:00.000-07:00

Cuprins:

1. Introducere în filosofia sistemului
2. Cele şapte sisteme de bază ale fiinţei umane

3. Etica Armoniei

4. Etapele Adeizării Sistemelor

5. Adeizarea Psihică

6. Componente ale procesul de ARM-are

7. Sistemul psihic şi Doctorul psihicului

8. Legătura conştient – subconştient

9. Automatismele psihice

10. Legătura supraconştient – conştient

11. Ce înseamnă de fapt că un raţionament este greşit ?

12. Emoţiile ca semnale

13. Aşteptările false

14. Ataşamentul

15. Regretul

16. Speranţa

17. Ignorarea rezistenţelor

18. Obsesia şi adaptarea rapidă

19. Hotărârea şi indecizia

20. Studiu de caz: iubirea

21. Alte forme de deformare a raţionamentelor

22. Forma generală a aşteptărilor false

23. Gândirea liberă şi idealurile

24. Conştientizarea profundă a imposibilităţii de cunoaştere de esenţă a realităţii

25. A fi e a acţiona într-o direcţie

26. Cele două lumi

27. Armonizarea Psihică - aspecte de bază

28. Armonizarea Psihică şi Grupul

29. Activarea Conştientului

30. Cum se „trezeşte” conştientul (conştiinţa)?

31. Întărirea conştientului prin contemplare

32. Amintirea de conştient

33. Calmul şi mânia

34. Orgoliul, smerenia, iubirea

35. Tristeţea şi bucuria

36. Frica, prevederea şi curajul

37. Hărnicia şi lenea

38. Cumpătarea şi lăcomia

39. Sinceritatea şi desfrâul

40. Câteva precizări în legătură cu actul sexual

41. Raţionamentele greşite specifice credinţelor dogmatice P1

41. Raţionamentele greşite specifice credinţelor dogmatice P2

42. Îndemn la auto - observare şi auto-analiză zilnică

Carte pentru download:
http://www.scribd.com/doc/17605192/Etica-Armoniei-Radu-Lucian-Alexandru

Sistemul psihic si doctorul psihicului

2009-05-05T13:58:00.000-07:00

"1. Este evident că orice sistem existenţial este supus schimbării.

2. Astfel că dacă integritatea şi armonia sa nu este întreţinută prin acţiuni specifice el se distruge în cele din urmă.

3. Legile unui sistem sunt acele acţiuni specifice efectuate de elementele sistemului pentru a-i menţine existenţa şi armonia ca şi condiţie de bază pentru atingerea celorlalte scopuri ale acelui sistem.

4. În orice sistem apar (din diferite motive) elemente perturbatoare care încalcă aceste legi, care acţionează de o manieră îndreptată spre distrugerea existenţei acelui sistem.

5. Această încălcare de lege este semnalizată de elementele semnalizatoare şi este necesară o intervenţie în forţă a elementelor apărătoare ale sistemului (ajutate sau nu de alte elemente interioare sistemului sau de sisteme exterioare) pentru a opri manifestarea elementelor perturbatoare şi a reface astfel armonia sistemului.

6. În cazul sistemului fizic acest proces este evident: existenţa unor elemente perturbatoare (interne: viruşi, bacterii, etc. sau externe: intemperii, lovituri, etc.) este semnalizată de către apariţia durerii fizice sub diferite forme.

7. Imediat ce aceasta apare ştim că ceva nu este în armonie în sistemul nostru fizic şi că trebuie să facem acţiuni specifice de refacere a acestei armonii (să ne retragem din faţa intemperiilor şi loviturilor, să ajutăm sistemul imunitar să lupte împotriva viruşilor şi bacteriilor, să mâncăm, să respirăm, să bem apă etc.).

8. Imediat ce începem să facem aceste acţiuni de refacere a armoniei, apare semnalul plăcerii fizice (cu diferitele lui forme), care se menţine până când armonia este refăcută complet.

9. Atâta timp cât această armonie se menţine, apare semnalul (starea) de bine (confort, relaxare) la nivel fizic.

10. Cu toţii ştim astfel că durerea este un semnal care indică faptul că ceva nu e în regulă şi că trebuie să acţionăm spre a identifica ce anume merge rău (care sunt elementele perturbatoare) şi apoi să le oprim manifestarea.

11. Cu toţii purtăm deci de grijă cu destul de multă atenţie sistemului nostru fizic şi suntem atenţi la semnalele lui (mai ales la cele de durere) şi suntem conştienţi că dacă noi nu o facem, nimeni nu o poate face în locul nostru (cel puţin nu la fel de bine).

12. Dar în componenţa noastră ca fiinţe nu se află numai sistemul fizic.

13. Mai avem de exemplu şi sistemul psihic!

14. Acestuia cine să îi poarte de grijă?

15. Şi acesta ne semnalizează prin semnale specifice de suferinţă (stres, agitaţie, nelinişte etc.) când în interiorul său apar elemente perturbatoare ale armoniei sale (raţionamente greşite).
16. Luăm noi în considerare această suferinţă ?

17. Începem noi imediat să încercăm să identificăm care sunt elementele perturbatoare (raţionamentele greşite) care încearcă să distrugă armonia sistemului psihic şi a celorlalte sisteme (de care acesta este legat) şi apoi să le oprim manifestarea în propriul psihic (prin înlocuirea lor cu unele corecte)?

18. Facem noi acest proces de autoobservare şi autoanaliză psihică (de vindecare psihică) necesar refacerii şi menţinerii armoniei psihice ?

19. În contextul societăţii actuale de obicei nu îl facem, deoarece nu am fost învăţaţi să o facem, deşi armonia sistemului psihic este cel puţin la fel de importantă ca cea a sistemului fizic

19.1 (cu toţii ştim că gândurile se manifestă în acţiuni, iar nişte raţionamente greşite duc bineînţeles la acţiuni greşite, aducătoare de suferinţă – de distrugere parţială sau totală a armoniei Sistemului fiinţei noastre).

20. Ştim cu siguranţă că durerea fizică indică o boală fizică, dar se pare că nu suntem la fel de convinşi că suferinţa psihică (agitaţia, neliniştea, stresul…) indică o boală psihică!

21. Şi totuşi acesta este purul adevăr!

22. Când menţinem în psihicul nostru raţionamente greşite (cum sunt de exemplu cele specifice orgoliului, mâniei, fricii, lenii, lăcomiei, tristeţii şi desfrâului) acestea sunt însoţite fiecare dintre ele de o stare specifică de suferinţă psihică (specifică mâniei sau fricii sau tristeţii etc.), care ne indică că dacă vom continua să susţinem în psihic aceste raţionamente, ne vom distruge armonia proprie sau a sistemului social şi natural din care facem parte (mânioşi sau din orgoliu ne certăm sau pornim războaie care duc la distrugerea armoniei; trişti fiind ne putem gândi să ne facem singuri rău etc.).

23. Luăm noi în mod serios în considerare acest semnal de suferinţă psihică ?

24. Dacă nu, cu atât mai rău pentru noi: el se va menţine în noi atâta timp cât menţinem în psihicul nostru raţionamente greşite şi va dispărea doar când vom renunţa să mai facem acest lucru.

25. Dacă nu le corectăm când apar, chiar dacă după o vreme raţionamentele greşite se retrag în subconştient, ele vor ieşi de acolo ori de câte ori vor fi stimulate de circumstanţe corespunzătoare.

26. Durerea şi suferinţa nu se învaţă, cu ele ne naştem.

27. Aşa cum de fiecare dată când un spin ne intră în picior simţim durere (care se menţine până scoatem spinul) la fel de fiecare dată când lăsăm să se deruleze pe scena psihicului raţionamente greşite apare imediat starea de suferinţă psihică (nelinişte, agitaţie, stres …), care nu dispare decât atunci când acele raţionamente greşite nu mai sunt menţinute în psihic.

28. Putem şti deci cu siguranţă că de fiecare dată când “nu ne simţim bine” la nivel psihic (când ne confruntăm cu vreo formă de suferinţă psihică), exact în acel moment se derulează în psihicul nostru un raţionament greşit.

29. Dacă vrem să scăpăm de el trebuie să-l analizăm şi să înţelegem care e greşeala de raţionament care îl caracterizează.

30. Imediat ce vom reuşi aceasta, vom simţi semnalul de plăcere psihică (un fel de fericire) care ne indică că am identificat un raţionament corect.

31. Iată deci, că pe cât de necesar este să avem grijă de corpul fizic, vindecându-l ori de câte ori suferă vreo vătămare (semnalizată de durere), la fel de necesar este să avem grijă şi de sistemul psihic şi să-l vindecăm ori de câte ori suferă vreo vătămare datorită prezenţei în el a vreunui raţionament greşit (semnalizat de suferinţa psihică), prin identificarea acestui raţionament greşit şi corectarea lui (eliminarea lui din psihic)."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

P2 - Raţionamentele greşite specifice credinţelor dogmatice

2008-04-20T15:54:00.002-07:00

"Exemplul 3 John (Florin, Andrei, …) susţine că e convins că tot ce e scris în „Cartea egipteană a morţilor” (în Biblie/ în Coran/ în scrierile budiste etc.) e adevărat şi trebuie luat ad-literam.

Afirmă de asemenea că e absolut convins că tot ceea ce e scris în celelalte cărţi decât cea precizată anterior sunt doar minciuni venite de la demonul Seth (de la Diavol…) şi de aceea nici nu le citeşte.

1. În momentul când face aceste afirmaţii, în interiorul lui se manifestă nelinişti, agitaţii, indoieli etc.

2. Circumstanţele sunt cele descrise mai sus.

3. Raţionamentele sunt cele de mai sus.

4. Raţionamentele greşite implicate de cele de mai sus sunt caracterizate de aşteptări false de genul:

- „Ar trebui ca întotdeauna să mă pot adapta optim mediului aflat în continuă schimbare, fără să-mi actualizez informaţiile pe care le am despre el.”

- „Ar trebui ca întotdeauna sistemul social să fie în armonie, chiar dacă nu comunic cu celelalte elemente (nu mă interesează informaţiile lor).”

- „Ar trebui ca tot ce scrie în orice carte despre care alţii zic că conţine numai informaţii adevărate să şi fie întotdeauna adevărat.”

- „Ar trebui ca toate mărturiile celorlalţi să fie întotdeauna adevărate.”

- „Ar trebui ca întotdeauna tot ce cred eu că este adevărat să şi fie adevărat, chiar dacă eu nu am verificat sau nu pot verifica dacă ceea ce cred eu e adevărat sau nu (dacă are sau nu are corespondenţă cu realitatea).” etc.

Exemplul 4 – Mecanismul semi-eficient al credinţei dogmatice arată în general cam în felul următor:

1. „X-lescu (Osiris, Isus, Dumnezeu, Alah, Iahve, Budha, Krishna, Moş Crăciun …) zice că trebuie să fac (să obţin) Y lucru (să dobândesc nemurirea, să mă mântui, să dobândesc viaţă veşnică, să mă iluminez, să mă contopesc cu conştiinţa divinului, să fiu răsplătit etc.), pe care doar el mi-l poate da.

2. Ca să-l pot face, trebuie să îndeplinesc Z condiţii (să nu mă mânii, să fiu umil, să-mi iubesc aproapele etc.), dintre care două sunt mai importante:

- să regret greşelile (păcatele) şi să nu le mai repet

- şi să mă rog lui să mi-l dea pe Y.

3. Deci nu mă mai mâniu (sunt umil, iubesc etc.) pentru că vreau să obţin Y şi ştiu că doar X mi-l poate da – iar el nu mi-l dă dacă nu îndeplinesc condiţiile Z.”

Aşteptările false ce apar la fiecare din aceste etape sunt de genul:

1. – „Ar trebui ca întotdeauna tot ceea ce zice X-lescu să fie adevărat, chiar dacă eu nu am verificat sau nu pot să verific afirmaţiile lui.”

- „Ar trebui ca întotdeauna tot ce cred eu că este adevărat să şi fie adevărat, fără să mai fie nevoie să verific ceea ce cred (pe baza unor mărturii sau raţionamente)” etc.

2. - „Ar trebui ca întotdeauna tot ce zic alţii că ar trebui să facem pentru binele nostru să ducă într-adevăr la dobândirea acestuia.”

3. „Ar trebui ca întotdeauna când cineva zice că doar el ne poate da un lucru anume, acest lucru să fie adevărat.”

Obs.: 1. În ce priveşte obţinerea stării de bine interior acest lucru am văzut că doar noi ni-l putem da prin corectarea raţionamentelor greşite pe care le lăsăm să se manifeste în noi.

Şi la fel cum nimeni nu poate mânca în locul nostru, tot la fel nimeni nu poate să corecteze propriile raţionamente în locul nostru (fără participarea directă sau indirectă a noastră).

Obs.: 2. Aşteptarea falsă în acest caz constă în asocierea greşită a unui efect cu o cauză anumită – mai precis constă în a considera în mod evident greşit o manifestare particulară a unei cauze generale ca fiind singura şi unica manifestare a acelei cauze generale (obs.: orice cauză are o infinitate de efecte şi orice efect are o infinitate de cauze.).

„Eu ştiu că patul meu e bun pentru că am dormit pe el, dar în plus eu ştiu că acesta este unicul pat bun care există (pe care se doarme bine) – toate celelalte paturi (de diferite forme sau mărimi) nu sunt bune…” – poate afirma de exemplu cineva care nu face distincţiile precizate mai sus, deşi dacă ar sta să se gândească mai bine ar vedea că el de fapt nu a verificat niciodată „cum se doarme pe celelalte paturi”.

Obs.: 3. Diferitele credinţe dogmatice pe care le au diferiţi oameni, de obicei, sunt priviri superficiale aruncate asupra realităţii şi sunt caracterizate de neînţelegerea pârghiilor, a legilor de funcţionare a diferitelor sisteme existente în manifestare.

De exemplu: „Eu cred că dacă mă rog lui X-lescu (Osiris, Hristos, Alah, Krishna etc.) să mă ajute să fiu mai calm, mai umil, mai puţin trist etc. (pentru că ştiu că aceste stări nu sunt bune pentru mine), el mă va face să fiu mai calm, mai umil, mai puţin trist etc.”

După cum am mai tot precizat, indiferent în cine crede cineva (în Osiris, în Alah, în Hristos sau în Moş Crăciun, sau în Zâna Pădurii sau în Zeul Papucilor etc.), dacă el nu mai susţine în psihic raţionamente greşite specifice mâniei, orgoliului, tristeţii etc., se va simţi bine din partea semnalelor specifice acestor greşeli de raţionament, însă va avea nelinişti şi îndoieli specifice „credinţei sale” dogmatice – prin care supraconştientul îi semnalizează că el consideră certe lucruri pe care nu le-a verificat şi astfel pune în pericol armonia sistemului propriu, prin previziunile false pe care le face asupra evoluţiei evenimentelor în viitor pe baza acestor cunoştinţe „certe”.

Supraconştientul ne arată când susţinem în noi credinţe neverificate, dogmatisme, atitudini de încredere oarbă, prin semnale de suferinţă psihică specifice: nelinişti, agitaţii, nehotărâre, neclarităţi, obsesii, indecizii, instabilitate psihică etc.

Depinde doar de noi dacă le luăm în considerare pentru a alunga din psihic şi diferitele raţionamente greşite specifice mentalului existenţial –filosofic (de natura credinţelor dogmatice şi a non-idealurilor)."

- Extras din cartea "Etica Armoniei"- autor Radu Lucian Alexandru

P1 - Raţionamentele greşite specifice credinţelor dogmatice

2008-04-20T15:50:00.000-07:00

"1. Vom prezenta, în cele ce urmează câteva exemple de raţionamente greşite specifice mentalului existenţial – filosofic (cauzal) – raţionamente caracterizate de diferite aşteptări false de forma dogmatismelor şi (sau) a non-idealurilor.

***

Exemplul 1 În discuţiile cu apropiaţii, ca de altfel şi când era singură, Adriana afirma de multe ori (către ei sau către sine) că ea crede, că are o mare încredinţare, că e absolut convinsă că Osiris a înviat din morţi şi acum este stăpân peste împărăţia sufletelor de dincolo, urmând să-i judece sufletul când va muri şi că el e singurul zeu adevărat.

1. În acele momente (când susţinea afirmaţiile de mai sus către sine sau către alţii), ea simţea în sine o uşoară nelinişte, o nehotărâre, o uşoară îndoială în ceea ce priveşte afirmaţiile pe care le susţinea, pe care însă de cele mai multe ori nu o mărturisea, considerând că această îndoială e un semn al slăbiciunii credinţei şi o ispită de la demonul Seth.

2. Circumstanţele în care apărea această suferinţă psihică specifică indeciziei şi obsesiei sunt cele descrise mai sus.

3. În acele momente, în psihicul ei se derulau raţionamente de genul:

- „Eu ştiu că Osiris a înviat din morţi. Sunt convinsă de acest lucru – doar am citit în Cartea Sfântă (Cartea Egipteană a Morţilor) şi în plus acest lucru e mărturisit cu tărie şi de preoţii lui Osiris.”

- „Eu ştiu că El e singurul zeu adevărat…”

4. În spatele acestor raţionamente, implicate de ele, stau aşteptări false de genul:

- „Tot ceea ce cred eu despre diferite aspecte ale realităţii pe care nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) ar trebui să fie şi adevărat (să fie întotdeauna aşa cum cred eu că ar trebui să fie).”

- „Ar trebui ca tot ceea ce scrie vreodată în vreo carte despre diferite aspecte ale realităţii pe care eu nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) să fie întotdeauna adevărat.”

- „Ar trebui ca tot ceea ce afirmă ceilalţi oameni să fie întotdeauna adevărat.” etc.

Aşteptările false sunt evidente: mărturiile celorlalţi (primite prin cărţi sau prin viu grai) nu sunt întotdeauna adevărate.

A ne aştepta la contrariu e o aşteptare falsă, care ne e semnalată de semnalul de suferinţă psihică specific indeciziei şi obsesiei.

Toţi „credincioşii” dogmatici (cei care susţin că sunt absolut convinşi de realitatea unui fenomen fără însă să-l fi verificat anterior – bazându-se doar pe mărturia altora) „suferă” de indecizie, de nehotărâre, de îndoială (de „momente de înălţare şi de cădere”), deoarece ei susţin în sinea lor raţionamente greşite.

Adevărul e că ei ştiu că nu pot fi absolut convinşi de „credinţa” lor (din moment ce nu au verificat-o şi / sau nu o pot verifica şi ştiu că au momente de îndoială şi de nehotărâre în ce priveşte „credinţa” pe care o susţin dar, atunci când le au, nu şi le mărturisesc în mod deschis.

De ce?

Din mai multe motive:

a.- pot considera că ceilalţi chiar cred cu tărie (fără nici o ezitare) şi că ei nu au ca şi ei momente de îndoială şi atunci „din ruşine” că „nu se pot ridica la nivelul celorlalţi” nu-şi mărturisesc îndoielile, sau dacă o fac, o fac doar pentru a afirma imediat că chiar dacă au avut îndoieli acestea le-au trecut.

Adevărul pe care ei însă îl ştiu prea bine este că îndoielile, nehotărârile, indeciziile nu le-au trecut, iar adevărul pe care o să-l constate e că nu o să le treacă niciodată atâta timp cât susţin în psihicul lor ca fiind certe informaţii pe care nu le-au verificat (sau nu le pot verifica)!

Suferinţa psihică specifică acestor îndoieli, nehotărâri, indecizii, agitaţii interioare, le semnalează că susţin în ei raţionamente greşite (specifice dogmatismelor şi non-idealului „credinţei oarbe”), prin care pun în pericol capacitatea lor de adaptare optimă la realităţile înconjurătoare din prezent şi / sau din viitor (informaţiile incerte pe care ei le deţin şi le consideră certe vor da naştere unor previziuni false (bazate pe ele) în ce priveşte evoluţia fenomenelor cu care intră în contact sistemul propriu - micşorându-i astfel acestuia capacitatea de adaptare la schimbare şi astfel punându-i în pericol armonia şi chiar existenţa).

b.- din instinct de turmă (uneori din spirit de conservare) sau din dorinţa de apartenenţă la un grup, copiază integral şi nediscriminativ valorile şi „credinţele” acelui grup, fără a le pune la îndoială faţă de ceilalţi (în mod public), pentru că ar risca să fie eliminaţi din „turmă” şi astfel să piardă avantajele pe care li le oferă apartenenţa la un grup (siguranţă crescută, posibilitatea de sprijin la nevoie, satisfacerea unor nevoi de comunicare etc.).

Astfel, în cea mai mare parte, diferitele credinţe dogmatice religioase sau de altă natură pe care le au majoritatea oamenilor sunt rezultatul copierii automate, nediscriminative a unor afirmaţii, valori şi informaţii vehiculate de “turma” din care fac parte şi/sau în care au crescut, pe care nu le contestă public din motivele arătate mai sus, chiar dacă în particular se îndoiesc sau s-ar îndoi de ele.

Alt motiv pentru menţinerea în ei a diferite credinţe neverificate este asocierea semi-justificată a faptului de a „mărturisi” o stare de credinţă cu dobândirea unei stări de bine.

Exemplu: „De când cred în Osiris (Hristos, Buddha, Alah, Krishna, Shiva, Iahve, etc.) nu mă mai mânii aşa ca înainte, sunt mai calm, mai senin (deoarece aşa zice el că trebuie să fiu) şi astfel mă simt mai bine…”.

Este evident că această asociere pe care o face „credinciosul” nu prea e justificată: adevărata cauză pentru care el se simte mai bine (nu mai apar diferite semnale de suferinţă psihică în psihicul său la fel de des sau la intensitatea pe care o aveau înainte) este faptul că nu se mai mânie, este mai umil etc. (nu mai susţine în sine raţionamente greşite specifice mentalului concret) indiferent în cine crede (în Apollo, sau în Împăratul Cerului, sau în Moş Crăciun, sau în Zâna Pădurii etc.).

Aceste credinţe au deci la bază aşteptări false de genul dogmatismelor sau a non-idealului „credinţei oarbe” (despre care am mai discutat) ca de exemplu:

- „Ar trebui ca tot ceea ce cred eu despre lume la un moment dat să fie adevărat, chiar dacă nu am verificat ceea ce cred…”

- „Ar trebui ca întotdeauna tot ceea ce îmi spun ceilalţi despre diferite aspecte ale existenţei pe care eu nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) să fie adevărat”.

- „Ar trebui ca nimeni niciodată să nu mă mintă (voit sau nu).” etc.

***

Exemplul 2 – „Mecanismul rugăciunii dogmatice”

„Osiris (Isuse, Alah, Dumnezeule, Mamă Divină etc.) ştiu că doar tu poţi să alungi păcatele mâniei, tristeţii, orgoliului, etc. din mine, aşa că te rog din inimă, distruge-le, deoarece ştiu, că aşa cum zici şi tu (sau prin gura profetului tău), ele nu sunt bune pentru mântuirea mea!”

Andrei (Mariana, Vasile, Anca etc.) pronunţă această rugăciune dacă simte că s-a mâniat sau e trist etc. şi vrea să scape de a manifesta în sine aceste „păcate” (cum le numeşte el) care îl împiedică, zice el, să se „mântuie” (să se ilumineze, să-şi trezească conştiinţa etc.).

1. În acele momente, starea de mânie, tristeţe etc. se diminuează în intensitate dar nu dispare total şi în plus are asociată uşoare îndoieli în legătură cu faptul dacă „divinitatea” chemată îl va scăpa sau nu de stările acestea (cică nu ştie dacă merită să i se facă acest „favor”).

2. Când observă că intensitatea stării descreşte, consideră că „divinitatea” l-a ascultat şi îi mulţumeşte pentru aceasta.

3. Raţionamentele implicate de cele specifice rugăciunii dogmatice (precizate anterior) sunt de genul:

- „Mânia, tristeţea, desfrâul, orgoliul etc. nu sunt bune pentru mine, deoarece mă împiedică să mă simt bine (să dobândesc mântuirea – fericirea).”

- „Doar „divinitatea” (Osiris …), doar ea şi nimeni altcineva, mă poate scăpa de aceste păcate.”

- „Divinitatea” m-a scăpat de mânie, tristeţe, depresie etc. – îţi mulţumesc Osiris…”

De ce şi cum funcţionează uneori acest tip de rugăciune?

În momentul când avem în psihic mânie, tristeţe, etc., supraconştientul ne semnalizează prezenţa raţionamentelor greşite specifice acestora prin semnale de suferinţă psihică specifică.

Cel care sesizează mânia şi începe rugăciunea dogmatică, recunoaşte (indirect şi insuficient conştientizat) că nu e bine pentru el să se mânie, întristeze etc. (simte intuitiv că aceste raţionamente nu îl ajută să-şi păstreze armonia) şi astfel începe să susţină în psihic un raţionament corect.

Prin urmare semnalul suferinţei psihice ce îi semnaliza prezenţa raţionamentelor greşite specifice mâniei, tristeţii etc. dispare.

Deci, formula rugăciunii dogmatice cuprinde nişte raţionamente corecte – anume că mânia, tristeţea, orgoliul etc. nu sunt bune pentru păstrarea armoniei proprii – care le înlocuiesc pe cele anterioare specifice mâniei, tristeţii, etc., care astfel încetează să se mai manifeste.

Dar tot formula rugăciunii devoţionale dogmatice cuprinde şi nişte raţionamente greşite semnalizate de prezenţa în psihic a unor uşoare nelinişti, îndoieli şi de incapacitatea de a rămâne stabili în susţinerea în psihic a raţionamentelor corecte opuse mâniei, tristeţii etc.

Aceste raţionamente greşite sunt specifice mentalului cauzal:

- „Doar Osiris (Isus, Alah…)mă poate scăpa de mânie, tristeţe etc.”

Trebuie să conştientizăm în profunzime următorul adevăr: ”nimeni nu poate mânca în locul nostru!” – tot la fel nimeni nu poate restructura în mod stabil şi cu efecte de durată propriile noastre cogniţii în locul nostru (fără participarea directă sau indirectă a noastră).

- „Osiris (…) mă scapă de mânie, tristeţe etc.”

Adevărul e că raţionamentele greşite specifice mâniei dispar când conştientizăm că sunt greşite (nu sunt bune, utile pentru păstrarea propriei existenţe şi armonii), indiferent în cine credem noi că le înlătură!

Procesul e simplu: conştientul nostru le-a înlăturat, înlocuindu-le cu nişte raţionamente corecte opuse mâniei şi cu nişte raţionamente greşite specifice mentalului cauzal.

Doar el poate să facă acest lucru!

Motivaţiile însă, pentru schimbarea unui raţionament greşit, specific mentalului concret cu un altul corect specific aceluiaşi mental pot fi infinite (pot fi de exemplu raţionamente corecte sau greşite specifice nivelului cauzal).

Pe supraconştient „nu-l interesează” motivul pentru care nu mai susţinem în psihic un raţionament greşit (la fel cum pe sistemul nervos vegetativ, care ne transmite semnalul de durere fizică, specific de exemplu cazului când avem înfipt un cuţit în picior, „nu îl interesează” din ce motiv scoatem cuţitul din picior – dacă îl scoatem însă el scade din intensitate semnalul de durere specific), ci doar că nu îl mai susţinem – atunci el încetează să mai manifeste semnalele de suferinţă psihică ce semnalizau prezenţa unui anumit raţionament greşit (să zicem specifice de exemplu mentalului concret), dar continuă să susţină (dacă e cazul) alte semnale specifice de suferinţă psihică (stări de nelinişte, îndoială, indecizie, obsesie, instabilitate etc.) ce pot semnaliza prezenţa altor raţionamente greşite specifice de exemplu nivelului existenţial - filozofic.

Supraconştientul doar constată prezenţa sau absenţa în psihic spre manifestare a unor raţionamente greşite specifice diferitelor mentaluri şi în funcţie de aceasta transmite semnale de suferinţă specifice (atunci când constată prezenţa lor) sau de fericire sau armonie (atunci când sunt absente).

Motivaţia pe care o aduce conştientul pentru schimbarea, alungarea din psihic, a unui raţionament greşit specific unui nivel cu un altul corect specific aceluiaşi nivel nu interesează supraconştientul (pe el „îl interesează” doar să nu se mai manifeste raţionamente greşite în psihic).

Prin urmare, atunci când folosim raţionamente greşite specifice mentalului existenţial filozofic (credinţe dogmatice, non-idealuri, diferite prejudecăţi sau atitudini fanatice) şi raţionamente corecte specifice mentalului concret pentru a alunga din psihic raţionamente greşite specifice mentalului concret (de ex. mânia, tristeţea etc.), supraconştientul ne semnalizează pe de o parte dispariţia raţionamentelor greşite specifice mentalului concret (mânie, frică, tristeţe etc.) prin dispariţia semnalelor de suferinţă psihică specifice lor, dar ne mai semnalizează şi apariţia şi manifestarea unor raţionamente greşite specifice mentalului cauzal prin semnale de suferinţă psihică specifică (nelinişte, îndoială, indecizie etc.)

„Terapia religioasă” e semi-eficientă şi limitată, deoarece ea alungă de obicei nişte raţionamente greşite cu ajutorul unora corecte (specifice mentalului concret) şi a altora greşite (specifice mentalului existenţial filosofic).

Acestea sunt efectele secundare negative ale ei, efecte care de cele mai multe ori sunt mult mai grave decât aspectele negative de la nivelul mentalului concret pe care l-au înlăturat (temporar şi de suprafaţă).

Vorbim aici de comportamente psihopate, paranoice şi isterice; vorbim de schizofrenii, obsesii scăpate de sub control etc.

Ea nu se poate constitui într-o terapie psihică optimă, deoarece permite menţinerea şi dezvoltarea în psihic a unor raţionamente greşite specifice dogmatismelor (credinţelor dogmatice) şi non-idealurilor (apariţia şi manifestarea unor efecte secundare extrem de negative).

***

Observaţie: Rugăciunile dogmatice însoţite şi de suferinţă psihică mai intensă specifică mâniei, tristeţii, etc. (care de obicei cuprind lamentări şi revolte împotriva mersului diferitelor lucruri) sunt caracterizate în acelaşi timp şi de raţionamente greşite specifice mâniei, tristeţii etc. (mentalului concret) şi de raţionamente greşite specifice mentalului cauzal precizate mai sus (aceste rugăciuni nu au absolut nici un efect pozitiv ci dimpotrivă sunt exterem de negative pentru armonia psihică proprie şi socială).

De exemplu: „Te rog Osiris ucide-i pe toţi duşmanii mei (zdrobeşte-le capul de stânci, trăzneşte-i, îmbolnăveşte-i, pedepseşte-i etc.), pe toţi cei care nu îmi sunt pe plac (nu se comportă cum vreau eu să o facă), …”

***

Ca şi concluzie vedem deci că în procesul rugăciunii dogmatice se cuprind de obicei:

- raţionamente corecte – „că mânia, orgoliul nu sunt bune pentru noi…”

- raţionamente greşite – credinţa că altă persoană decât noi înşine ne poate restructura cogniţiile în mod viabil şi durabil."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Câteva precizări în legătură cu actul sexual

2008-04-20T15:48:00.002-07:00

"1. O nevoie fiziologică fundamentală a fiinţei umane este nevoia de reproducere.

2. Alte nevoi fiziologice sunt de exemplu cele de hrană, de apă, de aer, de îmbrăcăminte etc.

3. În procesul satisfacerii oricăreia din aceste nevoi putem constata în principal cinci etape:

3.1- În prima etapă apare un semnal de suferinţă specific (foame, sete, senzaţie de sufocare, frig, „atracţie sexuală” etc.), care ne atenţionează că pentru a continua să ne menţinem armonia sistemului propriu trebuie să facem acţiuni specifice: să mâncăm, să bem apă, să respirăm, să ne îmbrăcăm, să ne angajăm într-un act sexual cu descărcare etc.

3.1.1 Observaţie: nevoia de reproducere (de angajare într-un act sexual cu un partener de sex opus, finalizat cu ejacularea bărbatului în vaginul femeii) o au toţi membrii speciei apţi de reproducere (cu sistemul reproducător intact).

3.1.2 Actul sexual, după cum ştim cu toţii, are menirea principală de a pune în contact spermatozoizii bărbatului cu ovulul femeii şi astfel a se putea crea o nouă viaţă.

3.1.3 Asta însă nu înseamnă că ar trebuii să se finalizeze de fiecare dată cu crearea unei noi vieţi, deoarece actul sexual poate îndeplinii şi alte funcţii (de exemplu de mijloc de întărire a armoniei în cuplu etc.).

3.2- În a doua etapă ne angajăm în realizarea acţiunilor specifice menţionate la etapa 1.

3.3- Concomitent cu iniţierea şi desfăşurarea acţiunilor specifice de satisfacere a nevoilor, începe să se manifeste în psihic un semnal de plăcere specific, care ne arată că suntem pe cale de a reface armonia distrusă de nesatisfacerea anterioară a nevoii – semnal care continuă să se manifeste până la:

3.4.- satisfacerea deplină a nevoii respective,

3.5- după care dispare lăsând locul unui semnal de armonie, relaxare, odihnă temporară, care se manifestă atâta timp cât nevoia este satisfăcută.

4. Observaţii:

4.1- După etapa (5.) ciclul satisfacerii nevoii se reia din nou.

4.1.1 Toate etapele nu sunt decât temporare (totul e schimbare) - ele durează mai mult sau mai puţin, dar nici una nu durează „la infinit”.

4.2- În etapa (3.) se manifestă concomitent semnalul de suferinţă cu cel de plăcere.

4.2.1 Astfel, de exemplu, începem să mâncăm: prima înghiţitură declanşează un semnal de plăcere specific – dar cu o singură înghiţitură nu ne săturăm aşa că reapare semnalul de foame: mai luăm o bucătură de hrană şi iarăşi apare semnalul de plăcere, după care reapare cel de foame ş.a.m.d.

4.2.2 Senzaţia de foame se diminuează pe măsură ce mâncăm, dispărând cu totul atunci când nevoia de hrană este temporar satisfăcută complet.

4.2.3 La fel, intensitatea semnalului de plăcere creat de procesul de a mânca se diminuează pe măsura desfăşurării acestui proces.

4.2.4 Deci, în etapa iniţierii şi desfăşurării acţiunilor specifice de satisfacere a nevoilor fiziologice, semnalele de suferinţă, respectiv de plăcere specifice sunt mai puternice la începutul acestui proces, diminuându-se în intensitate până la dispariţie spre sfârşitul procesului, când lasă locul unui semnal de armonie (pace, relaxare, „liniştire” etc.) specific.

4.2.5 Astfel, satisfacerea deplină a nevoii de hrană duce la dispariţia temporară a semnalului de foame; a nevoii de hidratare duce la dispariţia temporară a setei; a nevoii de confort termic duce la dispariţia senzaţiei de frig; iar a nevoii de reproducere duce la dispariţia temporară a „atracţiei sexuale”.

4.2.6 Etapa (3.) e urmată deci de o etapă de relativă armonizare a sistemului fizic semnalată de semnalul de armonie (relaxare, odihnă etc.), după care ciclul se reia: reapare foamea, setea, frigul, „atracţia sexuală” etc. …

4.3- De ce este „atracţia sexuală” una din formele de manifestare ale semnalului suferinţei?

4.3.1 Deoarece ea indică necesitatea satisfacerii unei nevoi (cea de reproducere).

4.3.2 Ea are toate caracteristicile unui semnal de suferinţă – e caracterizată de o anumită agitaţie interioară, de un anumit stres, de o anumită nelinişte etc. – când resimţim starea „de atracţie sexuală” nu se poate spune că ne simţim în pace, în linişte, în detaşare, în relaxare totală etc.

4.4- În cazul oricărei nevoi, apariţia semnalului de suferinţă ce o semnalizează nu implică neapărat necesitatea satisfacerii imediate a acelei nevoi (procesul de hrănire poate fi amânat la voinţă chiar 25-30 de zile, cel de hidratare 3-4 zile, cel de reproducere chiar săptămâni întregi etc.) şi nici necesitatea satisfacerii ei oarbe şi inconştiente (nediscriminative) – din multe motive întemeiate nu mâncăm orice, nu bem orice, nu iniţiem actul sexual cu oricine, oricum şi oricând etc.)

4.4.1 Oricum, din momentul apariţiei semnalului de suferinţă ce semnalizează necesitatea satisfacerii unei nevoi oarecare, să fim conştienţi că aceasta va persista (cu intensitate mai mare sau mai mică) până când, mai devreme sau mai târziu, vom satisface sub o formă sau alta acea nevoie (doar atunci va dispare temporar).

4.4.2 Dacă refuzăm să satisfacem sub orice formă vreuna din aceste nevoi fiziologice, în cele din urmă vom distruge armonia şi chiar existenţa sistemului propriu.

4.5- Ciclul de satisfacere a nevoilor fiziologice poate fi perturbat prin două procese:

4.5.1- nesatisfacerea nevoii (postul, abstinenţa) – când este amânată pe o anumită perioadă satisfacerea nevoii;

4.5.2- sub-satisfacerea nevoii (subnutriţia, sub-hidratarea, nerealizarea optimă a confortului termic, continenţa etc.) – când este amânată satisfacerea completă a nevoii (o satisfacem dar nu complet).

5. Revenind la ciclul de satisfacere a nevoii de reproducere mersul lui normal este următorul:

5.1- Apare „atracţia sexuală”, ca formă a suferinţei ce semnalizează nevoia de reproducere;

5.2- În condiţii prielnice, ea e urmată de actul sexual – în momentul începerii acestui act, „atracţia sexuală” e cea mai puternică (ca intensitate) – la fel şi semnalul de plăcere ce însoţeşte începerea actului;

5.3- Pe măsură ce actul se desfăşoară, se manifestă succesiv atât plăcerea sexuală cât şi suferinţa specifică (sub forma „atracţiei sexuale”) – ambele îndemnând la continuarea actului până la satisfacerea totală a nevoii (ejacularea bărbatului în vaginul femeii).

5.4- După satisfacerea nevoii urmează o perioadă de relaxare, de odihnă, după care procesul se va relua din nou.

6. În cazul continenţei sexuale, satisfacerea deplină a nevoii de reproducere este amânată – ejacularea la bărbat şi descărcarea la femeie este amânată – în aceste condiţii continuă să se manifeste succesiv atât semnalul de suferinţă psihică specific cât şi cel de plăcere specifică, ambele îndemnând la realizarea satisfacerii depline a nevoii de reproducere.

7. În aceste condiţii, echilibrarea (armonizarea) la nivel fizic în cazul acestei nevoi nu este realizată şi astfel semnalul de odihnă, de armonie nu poate să apară.

8. Cei doi ar putea continua actul sexual cu continenţă până la epuizare fizică, făcând doar efortul de a evita depăşirea punctului de non-retur (după care urmează fără putinţă de a mai fi împiedicată ejacularea, respectiv descărcarea).

9. Un astfel de act sexual cu continenţă se aseamănă cu o hrănire cu continenţă: să presupunem, că după ce nu am mai mâncat de câteva zile, începem să mâncăm gustând doar o mică bucăţică de plăcintă – imediat apare un semnal de plăcere gustativă, care ne indică faptul „că suntem pe drumul cel bun” (să continuăm să mâncăm până vom satisface complet nevoia de hrană dacă vrem să realizăm armonia sistemului fizic).

11. Dar să presupunem că noi ne oprim din mâncat pentru câteva secunde.

12. Reapare astfel imediat senzaţia de foame, care ne indică faptul că acea bucăţică mică nu e suficientă pentru a satisface pe deplin nevoia de hrană pe care o avem în acel moment şi că e cazul să continuăm să mâncăm.

13. Atunci, noi mai luăm o bucăţică mică de plăcintă şi apoi iarăşi ne oprim din mâncat pentru câteva secunde sau zeci de secunde şi tot aşa repetăm procesul descris mai sus, prelungind foarte mult (mult mai mult decât ar fi necesar în mod normal) procesul de hrănire.

14. E evident că dacă vrem să atingem foarte repede starea de armonie la acest nivel trebuie să mâncăm atât cât e necesar şi cât mai repede (în sensul de a nu face pauze prelungite în procesul normal de asimilare a hranei) cantitatea de hrană necesară.

15. Dar se poate ca noi să urmărim pe lângă procesul de satisfacere a nevoii de hrană şi alte lucruri, ca de exemplu: întărirea voinţei, a puterii de concentrare şi de autocontrol etc.

16. În aceste condiţii, putem să facem această continenţă alimentară (postul este o astfel de continenţă), dar atenţie: nemâncând suficient, practicanţii respectivi nu sunt niciodată sătui şi astfel semnalul suferinţei specifice (de foame) continuă să se manifeste în ei.

17. În cazul postului negru (când nu se mănâncă absolut nimic) vorbim de „abstinenţă alimentară”.

18. La fel ca în cazul hranei este şi în cazul actului sexual: amânarea finalizării lui (amânarea satisfacerii complete a nevoii de reproducere) duce la menţinerea în noi a unor semnale de suferinţă specifice (care ne indică acest lucru – nelinişti şi agitaţii specifice „atracţiei sexuale”).

19. Diferite căi spirituale recomandă continenţa sexuală (prelungirea actului sexual la voinţă prin amânarea finalizării lui) şi într-adevăr ea poate fi un bun exerciţiu de întărire a voinţei, a puterii de concentrare şi autocontrol şi de asemenea ea permite armonizarea superioară şi întărirea relaţiei celor doi (un el şi o ea) care o practică în cadrul unei relaţii stabile (lucru care nu e de neglijat în realizarea unei mai mari armonii familiale).

20. Cei care o practică însă nu trebuie să piardă din vedere mecanismul descris mai sus: aceste antrenamente, acest tip de practică nu aduc pacea sufletească, nu duc la apariţia semnalului de armonie – acesta e adus doar de finalizarea actului sexual – este bine să se ştie acest lucru şi să fie conştientizat ca atare.

21. Prin urmare continenţa sexuală are aspectele ei pozitive – duce la întărirea capacităţii de autocontrol, la întărirea relaţiei de cuplu etc. – dar are şi aspecte negative – împiedică satisfacerea deplină temporară a nevoii de reproducere şi astfel permite menţinerea în cel care o practică a unui semnal de suferinţă specific care indică acest lucru şi care se poate manifesta suficient de puternic încât să abată atenţia de la alte nevoi ce e necesar a fi satisfăcute (fizice, psihice, etc.).

22. Dacă continenţa are aspectele negative precizate mai sus - şi de aceea trebuie abordată cu prudenţă – cu şi mai mare prudenţă trebuie abordată abstinenţa – refuzul satisfacerii unei nevoi – în acest caz semnalul de suferinţă psihică specifică ce semnalizează necesitatea satisfacerii nevoii va continua să ne deranjeze cu intensitate mai mare sau mai mică până o vom satisface-o.

23. Bineînţeles că şi postul negru, respectiv abstinenţa sexuală etc. pot fi folosite ca exerciţii de întărire a voinţei şi puterii de autocontrol, precum şi pentru purificare fizică şi „spirituală”, dar ele trebuie abordate cu prudenţă, deoarece nesatisfacerea nevoilor duce pe termen lung la dezechilibre importante în sistemul fizic şi psihic.

24. Pentru amatorii de exerciţii de întărire a voinţei şi a puterii de autocontrol se poate recomanda nu doar abstinenţa şi/sau continenţa sexuală, deoarece la fel de eficiente se pot dovedii abstinenţa alimentară (postul negru – nu se mănâncă nimic, doar se bea apă sau ceai), abstinenţa de la consumul de apă (două - trei zile, nu mai mult) sau continenţa alimentară (de exemplu, după ce apare senzaţia de foame se poate mânca o felie de pâine cu gem în decurs de o oră sau mai mult – se ia câte o bucăţică infimă apoi imediat după ce e înghiţită se face câte o pauză de câteva secunde sau zeci de secunde, apoi se mănâncă o altă bucăţică şi tot aşa mai departe …) sau continenţa „hidratantă” (se bea, după ce apare o senzaţie puternică de sete, un pahar de apă în decurs de o oră, două – se bea o înghiţitură infimă, apoi se aşteaptă câteva secunde bune apoi se bea o alta şi tot aşa mai departe …) etc.

25. Aceştia trebuie însă să aibă în vedere (aşa cum am mai precizat) faptul evident că a ne aştepta să atingem starea de armonie (de relaxare, de bine, de pace etc.) atâta timp cât practicăm abstinenţa sau continenţa este o aşteptare falsă.

26. Atâta timp cât le vom practica pe acestea vom împiedica satisfacerea completă a nevoilor fiziologice - cu consecinţele de rigoare – lucru semnalat de persistenţa semnalului de suferinţă specific fiecărei nevoi."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Sinceritatea şi desfrâul

2008-04-20T15:47:00.000-07:00

"1. Desfrâul, cum ne spune şi numele, desemnează acţiuni fără frâu, neînfrânate, necumpătate.

2. După cum am văzut, toate acestea sunt caracteristice şi acţiunilor pornite din lăcomie, deci e evident că raţionamentele greşite pe care le vom studia ca manifestări ale desfrâului în marea lor parte sunt specifice şi lăcomiei.

3. Particularitatea raţionamentelor greşite pe care le vom studia în continuare şi pe care le-am grupat sub denumirea comună de „desfrâu” este aceea că ele se formează în legătură cu două aspecte foarte precise: armonia familială (/socială) şi actul sexual.

4. În legătură cu aceste două aspecte se pot manifesta de exemplu următoarele non-idealuri:

4.1- Nesinceritatea (minciuna) – pentru ca un sistem (social, familial etc.) să funcţioneze optim şi astfel să-şi întărească şi să-şi dezvolte propria armonie e necesar ca între elementele sale să existe o bună comunicare, este necesar ca semnalele pe care le transmit elementele sistemului unele spre celelalte (în vederea coordonării acţiunilor comune şi particulare) să nu fie semnale false (minciuni).

4.1.1 Dacă acest lucru se întâmplă, este pusă în pericol armonia sistemului şi de aceea de fiecare dată când minţim (pe noi sau pe ceilalţi) supraconştientul ne transmite semnale de suferinţă psihică specifice (agitaţii, nelinişti etc. provocate de „teama de a nu fi prinşi cu minciuna”), semnale care indică prezenţa în psihicul propriu a unor raţionamente greşite, caracterizate prin aşteptări false de genul:

4.1.1.1- „Ar trebui ca întotdeauna comunicarea să fie la fel de eficientă, chiar dacă cei care comunică se mint reciproc (îşi transmit semnale false despre starea sistemului)”;

4.1.1.2- „Ar trebui ca eu să pot transmite întotdeauna semnale false celorlalţi, fără ca aceştia să sesizeze vreodată acest lucru”;

4.1.1.3- „Ar trebui ca ceilalţi, chiar dacă au sesizat că cel puţin de câteva ori le-am transmis mesaje false despre starea sistemului, să aibă întotdeauna la fel de multă încredere în mine în continuare.”

4.1.2 Ştiţi cum se zice: „minciuna are picioare scurte” - cei care mint, mai devreme sau mai târziu sunt prinşi cu minciuna şi atunci suferă consecinţele de rigoare - de obicei sunt izolaţi de grup, nu se mai pune nici un fel de bază pe spusele lor, etc. – lucruri nu lipsite de importanţă pentru armonia lor!

4.1.3 A se vedea în acest sens acea povestire cu băiatul care pus paznic la oi îşi alertează de două ori vecinii cum că ar fi venit lupii (deşi aceştia nu veniseră): în aceeaşi noapte însă lupii chiar au venit, dar strigătele lui disperate nu au mai fost luate în considerare de vecini, care au considerat că sunt păcăliţi din nou.

4.1.4 Rezultatul acestei acţiuni de transmitere de masaje false a fost că băiatul a fost ucis de lupi şi turma prădată.

4.1.5 Deci minciuna în familie şi în societate, minciuna între parteneri (soţi) – ca formă de manifestare a desfrâului – nu poate să ducă decât la distrugerea armoniei acelei familii (/societăţi) mai devreme sau mai târziu (şi acest lucru ni-l semnalizează supraconştientul, prin semnalele de suferinţă psihică specifice care apar în psihic atunci când minţim), cu consecinţe mai mari sau mai mici şi asupra armoniei proprii.

4.2- Atitudinile individualiste - ne aşteptăm de exemplu ca nouă să ne meargă bine, chiar dacă celorlalţi membrii ai familiei (/societăţii) le merge rău (datorită minciunilor noastre, sau datorită violenţei noastre etc.).

4.2.1 Atenţie însă: mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta, acţiunile noastre distructive se întorc împotriva noastră.

4.2.2 Acesta este şi cazul violenţei în familie (/societate), care nu poate decât să distrugă armonia acesteia, violenţă care este cauzată de orgolii şi mânii scăpate de sub control şi care în cele din urmă, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta, se întoarce împotriva agresorului.

4.3- Indiferenţa şi iresponsabilitatea faţă de bunul mers al sistemului social din care facem parte.

4.3.1 În contextul sistemului social actual, familia (/comunitatea familială), ca „celulă de bază a societăţii” are rolul ei bine precizat – de aceea este util a întări armonia acestei „celule”.

4.3.2 În acest sens susţinerea în psihicul nostru a unor raţionamente greşite specifice:

4.3.2.1- nesincerităţii;

4.3.2.2- orgoliului şi mâniei (care duc la violenţă familială/ socială);

4.3.2.3- unor atitudini care duc la o comunicare defectuoasă (prea puţină sau superficială), provocând astfel dezechilibre pe plan emoţional;

4.3.2.4- susţinerii unor acţiuni specifice, care (cel puţin în cadrul tipului de organizare actuală a societăţii) prin natura lor nu permit întemeierea şi funcţionarea armonioasă a unei familii armonios-procreatoare din punct de vedere al reproducerii şi dezvoltării echilibrate a speciei şi îl expun deasemenea pe susţinătorul lor pericolului infectării cu boli grave cu transmitere sexuală.

4.3.2.4.1 Astfel de acţiuni sunt cele specifice printre altele prostituţiei, homosexualităţii şi lesbianismul, vieţii sexuale dezorganizate (cu mai mulţi parteneri în acelaşi timp sau cu diferiţi parteneri la intervale scurte de timp (ore, zile, săptămâni) etc.

4.3.2.4.2 Aceste acţiuni conduc la apariţia unor stări de suferinţă psihică specifice, care ne atenţionează că avem dizarmonii la nivelul emoţional – comunicativ – perceptiv şi la nivelul integrării sociale şi de asemenea că punem în pericol armonia sistemului social din care facem parte şi astfel implicit şi armonia proprie.

4.3.2.4.3 Căsătoria ca instituţie socială specifică societăţii actuale are ca scop realizarea unor condiţii optime pentru naşterea şi creşterea urmaşilor (de multe ori de atmosfera din familie depinzând capacitatea de armonizare a acestora).

4.3.2.4.4 Membrii unei familii îşi oferă grijă şi protecţie reciprocă şi ajutor la nevoie – de aceea rolul acestor două instituţii (al căsătoriei şi al familiei) nu trebuie neglijat când vorbim de armonizarea unui sistem social."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Cumpătarea şi lăcomia

2008-04-20T15:46:00.000-07:00

"1. Raţionamentele greşite specifice lăcomiei sunt caracterizate de aşteptări false prin care ne aşteptăm ca armonia şi existenţa propriului sistem al fiinţei şi al sistemelor înconjurătoare să poată fi păstrată în condiţiile în care:

1.1- facem mult mai puţin decât e necesar (suntem „zgârciţi”) sau dimpotrivă

1.2- facem mult mai mult decât e necesar şi suficient, pentru păstrarea acestei armonii (facem „risipă”).

2. Pentru fiecare din cele şapte sisteme ale fiinţei proprii (şi de asemena pentru sistemele sociale şi naturale din care facem parte) există nişte acţiuni specifice care trebuie efectuate pentru ca acel sisteme să-şi poată păstra armonia.

3. Atunci când nu facem aceste acţiuni sau le facem într-o cantitate mai mică decât e necesar sau atunci când le facem într-o cantitate mult mai mare decât e necesar şi suficient pentru a păstra buna funcţionare a acestor sisteme, producem dezechilibre semnalizate de semnalele de suferinţă psihică specifice „zgârceniei” (foamea, setea, frigul, singurătatea etc.), respectiv risipei (ghiftuirea, beţia, superficialitatea în relaţii etc.), care apar pentru fiecare sistem în parte din cele şapte.

4. Pentru sistemul fizic -

4.1- atunci când facem mult mai puţin decât e necesar pentru păstrarea armoniei corpului fizic apar semnalele de foame, slăbiciune excesivă, sete, frig, căldură excesivă etc.;

4.2- atunci când facem mult mai mult decât e necesar şi suficient pentru armonizarea fizicului de asemenea deranjăm această armonie şi atunci apar semnale de suferinţă (durere) specifice: stării de ghiftuire (umflare, balonare), stării de grăsime excesivă (obezităţii), stării de beţie (dureri de cap, ameţeli, stări de vomă etc.) etc.

4.3 Aceste semnale de durere ne semnalează că avem în psihic raţionamente greşite care ne fac să depăşim un echilibru normal al corpului şi că e cazul să corectăm aceste raţionamente dacă nu vrem să ne distrugem armonia şi existenţa proprie (setea semnalizează deshidratarea, senzaţia de frig excesiv precede hipotermia, cea de căldură excesivă semnalizează deshidratarea şi pericolul insolaţiei, obezitatea predispune la infarct, beţia la accidente etc. - şi toate acestea pot duce chiar la moarte în cele din urmă).

5. Pentru sistemul energetic

5.1- când folosim mult prea puţin din energia pe care o avem aceasta se acumulează mai mult decât e necesar şi acest lucru ne este semnalizat de suferinţe specifice: insomnii, moleşeală, apatie, iritare etc.;

5.2- când folosim mult prea multă energie din cea pe care o avem, acest lucru ne este semnalizat de senzaţiile de epuizare, de stres şi oboseală excesivă.

5.3 Când primim aceste semnale putem şti că e cazul să ne reformulăm raţionamentele care au provocat aceste dezechilibre şi să trecem la a realiza o acţiune de energizare (odihnă) în cazul hiperactivităţii (agitaţiei inutile), respectiv la a desfăşura diferite acţiuni (necesare pentru consumarea energiei aflată în surplus) în cazul hiperpasivităţii (lenii).

6. Pentru sistemul emoţional – perceptiv – comunicativ

6.1- Când comunicăm mult mai puţin decât e necesar sau când avem un aflux perceptiv scăzut apar senzaţii de suferinţă specifice: răceala, apatia, plictiseala, dispreţul etc.

6.1.1 Acestea ne indică faptul că în acele momente purtăm în psihic aşteptări false (specifice de ex. lenii, orgoliului, mâniei, lăcomiei etc.) care ne împiedică să comunicăm, care ne îndeamnă la izolare - şi dacă vrem să refacem armonia sistemului social e necesar să le eliminăm din psihic pe acestea.

6.2- Când în schimb comunicăm şi percepem mult mai multe decât e necesar la un moment dat – când avem o comunicare superficială, densă în informaţii, lipsite însă de profunzime şi utilitate; bogată în cuvinte, dar lipsită de sinceritate – când empatizăm în mod exagerat cu ceilalţi (dacă ei se întristează şi noi o facem, dacă ei se mânie şi noi ne mâniem etc.) - atunci această comunicare în surplus e semnalată de suferinţe specifice: disconfort, agitaţie inutilă, stres, plictiseală etc.

6.3 Pentru echilibrarea sistemului comunicativ comunicarea e necesar să fie cât mai mult posibil deschisă, sinceră, cordială, profundă, binevoitoare şi să urmeze acele trei etape precizate deja (ascultă – înţelege – ajută (te)! ).

6.4 De asemenea, e necesar contactul cu informaţii noi într-o cantitate nici prea mică (situaţie semnalizată de plictiseală, delăsare etc.) nici prea mare (situaţie semnalizată de stres exagerat, dezorientare, senzaţie de copleşire etc.).

7. Pentru sistemul mentalui concret

7.1- Când avem prea puţine cunoştinţe (mult mai puţine decât e necesar) pentru a ne asigura armonia suntem atenţionaţi de semnalele de: agitaţie, nelinişte, stres, confuzie etc.

7.1.1 Când facem prea puţin pentru a menţine în psihic raţionamente corecte şi astfel lăsăm să se manifeste aici raţionamente greşite, suntem atenţionaţi de semnale de suferinţă specifice mâniei, orgoliului, tristeţii, fricii, lenii etc.

7.2- Când adunăm prea multe cunoştinţe inutile („nedigerate” ci doar stocate), lipsite de profunzime (de utilitate pentru armonizarea noastră superioară), neanalizate cu atenţie (doar copiate), care nu ne ajută să ne păstrăm armonia (atitudini specifice „intelectualismului”), suntem atenţionaţi de asemenea de agitaţii, nelinişti, confuzii, tulburări specifice.

7.3 Dezechilibrele pe acest nivel apar deci atunci când fie avem cunoştinţe puţine şi dogmatice (neverificate, neanalizate) – insuficiente pentru demararea unor acţiuni de păstrare şi întărire a armoniei – fie când avem cunoştinţe multe, dar superficiale („enciclopedice”) şi de cele mai multe ori aproape în totalitate inutile pentru a asigura cu ajutorul lor păstrarea armoniei.

7.4 Singurele cunoştinţe pe care e util să le adunăm (în vederea atingerii scopului de mai sus) sunt cele care ne ajută să înţelegem în profunzime (în mod ştiinţific) mecanismele de funcţionare a sistemelor propriei fiinţe şi astfel să putem să ne întărim armonia proprie (cunoştiinţele specifice necesare pentru atingerea Maturităţii Psihice pe fiecare din cele 7 Raze).

8. Pentru sistemul mental existenţial – filosofic există:

8.1- o „zgârcenie” în a cerceta prin noi înşine informaţiile primite prin mărturie (dogmele de diferite naturi) sau a manifesta prin noi Idealurile şi în acest caz apar suferinţe specifice: agitaţii, confuzii, nelinişti, tulburări etc., care ne atenţionează că susţinem în noi raţionamente greşite specifice dogmatismelor şi non-idealurilor.

8.2- o „risipă” în a cerceta prin noi înşine ceea ce ne înconjoară: ne punem o mie şi una de întrebări fără a o cerceta în profunzime pe nici una, ne risipim atenţia în o mie de probleme şi astfel nu mai ajungem să le aprofundăm pe nici una dintre ele şi astfel să înţelegem şi să stăpânim mecanismele sistemelor care ne înconjoară şi a sistemului propriu pentru a ne întări propria armonie.

8.2.1 Această risipă de asemenea ne e semnalizată de agitaţii, nelinişti, tulburări, şi confuzii specifice.

9. În cazul sistemului mental intuitiv:

9.1- „zgârcenia” constă în a considera că nu poţi cunoaşte nimic (nici măcar în mod relativ) – atitudine evident greşită semnalizată de angoase, agitaţii inutile, dezorientare, confuzie etc.

9.2- „risipa” constă în a considera că dimpotrivă cunoşti totul (în mod absolut) rezultând de aici atitudinile dogmatice şi fanatismele.

10. Pentru sistemul mentalului volitiv:

10.1- “zgârcenia” constă în a dori să facem mult mai puţin decât e necesar pentru armonizarea sistemului propriu şi a societăţilor din care facem parte, datorită unor aşteptări false specifice, semnalizate fiecare în parte de suferinţe specifice lor;

10.2- “risipa” constă în a susţine în noi dorinţe imposibile, vise, himere, speranţe neîntemeiate, de a susţine dorinţe fără suport real sau în direcţia realizării cărora nu facem decât paşi declarativi.

***

11. Vedem astfel că zgârcenia şi risipa, ca forme de manifestare ale lăcomiei, pot fi prezente în fiecare din sistemele fiinţei.

12. De aceea e necesar a le sesiza prezenţa atunci când apar (lucru posibil dacă suntem atenţi la semnalele de suferinţă specifice precizate mai înainte), pentru a putea astfel corecta cu promptitudine aşteptările false ce le caracterizează:

12.1- „Ar trebui ca întotdeauna să-mi pot păstra armonia propriului sistem fără să fac nici o acţiune specifică (sau făcând una insuficientă) în acest sens (fiind „zgârcit”).”

12.2- „Ar trebui ca întotdeauna să-mi pot păstra armonia făcând mai mult decât e necesar şi suficient pentru aceasta (făcând „risipă”).”

13. Ca să dăm un exemplu elocvent, e ca şi cum în cazul medicamentelor ne-am aştepta să ne treacă boala în cazul în care luăm mult mai puţine sau mult mai multe medicamente decât exact cantitatea pe care ne-a prescris-o medicul.

14. Manifestarea lăcomiei specifică zgârceniei are cauze destul de serioase în lene (de a face ceva), în frică (de a fi altfel decât ceilalţi), în orgoliu (a considera că ştim suficient) etc.

15. Manifestarea specifică risipei are cauze în orgoliu (a ne mândri cu cât mai multe cunoştinţe chiar dacă superficiale), în lene (de a aprofunda cunoştinţele pe care le deţinem) etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Hărnicia şi lenea

2008-04-20T15:42:00.000-07:00

". Semnalele de suferinţă psihică specifice lenii pot îmbrăca forma apatiei, delăsării, plictiselii, moliciunii, moleşelii, „lipsei de chef”, ezitării, neliniştii, agitaţiei etc. şi ne semnalează prezenţa în psihic a unor raţionamente greşite specifice diferitelor forme de manifestare a lenii (a indiferenţei, nepăsării, plictiselii, trândăviei, apatiei, indolenţei, inerţiei, acediei etc.), raţionamente greşite ce constau în diferite aşteptări false:

1.1- ne aşteptăm ca armonia şi existenţa sistemului propriu şi a celor înconjurătoare să poată fi păstrată şi întărită fără ca noi să facem acţiuni specifice îndreptate în această direcţie;

1.2- ne aşteptăm să obţinem ceea ce vrem să obţinem sau să evităm ceea ce vrem să evităm fără ca noi să facem ceva în acest sens.

2. Semnalul de suferinţă psihică specific lenii apare deci atunci când avem în psihic raţionamente greşite:

2.1- care ne împiedică să acţionăm pentru (ne fac să amânăm acţiunea îndreptată înspre) refacerea sau întărirea armoniei proprii şi înconjurătoare, atunci când e evident necesar că trebuie să facem acest lucru, imediat sau cât mai curând, dacă vrem să păstrăm această armonie;

2.2- care neagă existenţa unei concordanţe între obţinerea a ceea ce vrem şi evitarea a ceea ce nu vrem şi existenţa unei acţiuni proprii îndreptate în acest sens.

3. Aceste raţionamente greşite implică existenţa în psihic a unor aşteptări false de genul:

3.1- „Ar trebui ca întotdeauna acţiunile necesare pentru păstrarea existenţei şi armoniei proprii să fie făcute de alţii (de ceilalţi).”

3.1.1 Este evident că ceilalţi de foarte multe ori nu pot şi de foarte multe ori nu vor să acţioneze în locul nostru pentru păstrarea propriei armonii.

3.1.2 A ne aştepta la contrariu e o aşteptare absurdă.

3.2- „Ar trebui ca întotdeauna să obţin ceea ce vreau sau să evit ceea ce nu vreau fără ca eu să fac ceva.”;

„Ar trebui ca toate dorinţele şi necesităţile mele întotdeauna să se satisfacă de la sine.”

4. Fiecare sistem al propriei fiinţe (din cele şapte menţionate) are nevoie de efectuarea, din partea noastră, a unor acţiuni specifice necesare pentru menţinerea armoniei lui:

4.1- cel fizic are nevoie să fie satisfăcute la timp necesităţile de hrană, hidratare, îmbrăcăminte, locuinţă etc.;

4.2- cel energetic are nevoie de mişcare pentru antrenarea energiilor din corp etc.;

4.3- cel emoţional-perceptiv-comunicaţional are nevoie de realizarea unor percepţii noi (obţinerea continuă de informaţii noi, care să reflecte schimbările continue din mediu) şi de asemenea are nevoi de realizarea unei comunicări eficiente cu celelalte sisteme din mediul său;

4.4- cel mental (cu cele patru sisteme specifice) are nevoie de corectarea raţionamentelor greşite care pot să apară în el (respectiv de menţinerea şi dezvoltarea raţionamentlor corecte), de activarea conştientului pentru analiza şi rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm etc.

5. Când nu facem aceste acţiuni la timp, supraconştientul ne semnalizează acest lucru prin semnale de suferinţă psihică specifice printre care se află şi cel specific lenii.

6. De asemenea sistemele sociale şi naturale, din care facem parte, au nevoie de acţiuni specifice, care trebuiesc efectuate la anumite momente pentru a-şi putea păstra în continuare armonia şi existenţa.

7. Dacă refuzăm sau întârziem să facem aceste acţiuni suntem atenţionaţi de supraconştient că punem în pericol armonia sistemului social şi astfel implicit a celui propriu.

8. Uneori, când e prezent semnalul suferinţei psihice specific lenii în diferitele lui forme (plictiseală, delăsare, indiferenţă etc.) putem avea impresia că în acele momente nu mai vrem să facem nimic, nu mai dorim nimic.

9. Această impresie e una falsă, creată de prezenţa în psihic a unor raţionamente greşite specifice.

10. E evident că întotdeauna (în orice moment din timp) vrem ceva şi nu vrem altceva (de obicei vrem liniştea, pacea, armonia şi nu vrem agitaţia, suferinţa, dizarmonia), atâta timp cât avem o existenţă de tip sistem.

11. Când ni se pare totuşi că nu mai vrem nimic, de fapt noi doar nu mai vrem ceva anume, (dar dacă ne analizăm cu atenţie vom vedea că ceva anume tot vrem).

12. E foarte simplu să conştientizăm acest lucru astfel: atunci când apare semnalul lenii sub forma de mai sus să înşirăm în minte toate lucrurile pe care le-am putea dori:

12.1- vom vedea astfel că la unele din ele „vibrăm” mult mai mult – pe acelea chiar le dorim în acel moment, chiar dacă puţin mai înainte aveam impresia falsă că nu mai dorim nimic.

13. Tot atunci vom încerca să conştientizăm cât mai profund şi toate acele lucrurile care nu am dori să ni se întâmple (suferinţă fizică, psihică sub diferite forme specifice etc.).

14. Dacă conştientizăm astfel ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem, conştientizăm imediat că trebuie să facem şi acţiuni specifice care să ne apropie de obiectivele dorite şi să ne ferească de cele nedorite (de distrugerea armoniei proprii semnalată de suferinţă).

15. Dacă refuzăm sau întârziem să facem aceste acţiuni, putem fi siguri că mai devreme sau mai târziu vom obţine ceea ce nu dorim să obţinem şi nu vom obţine în nici un fel ceea ce dorim să obţinem!

16. Semnalul de suferinţă psihică specific lenii transmis de supraconştient ne atenţionează de acest lucru, ne atenţionează că e nevoie să ne corectăm raţionamentele greşite care ne împiedică să acţionăm pentru a ne atinge obiectivele pe care le dorim şi a le evita pe cele pe care nu le dorim.

17. E evident necesar, pentru aceasta, să conştientizăm contradicţia existentă între ceea ce vrem să facem şi ceea ce facem, să conştientizăm şi să corectăm aşteptarea falsă ce susţine această contradicţie.

***

18. Prezenţa în propriul psihic a raţionamentelor greşite specifice lenii este însoţită de cele mai multe ori de prezenţa în acelaşi timp a unor raţionamente greşite specifice indecizie sau revoltei.

19. Despre ambele am mai vorbit, dar în cele ce urmează vom mai insista puţin asupra indeciziei.

20. Ea poate să apară în psihicul nostru doar dacă nu avem în acesta, clar stabilite în mod conştient, obiectivele pe care vrem să le atingem pe termen lung, respectiv pe termen scurt.

21. E imperios necesar ca obiectivele pe termen lung să fie în primul rând în acord cu toate manifestările Idealurilor, Porţilor şi Eticii Armoniei ce definesc starea de armonie a sistemul existenţial-filozofic:

21.1- iubirea necondiţionată şi manifestarea binelui pentru toate fiinţele (a fraternităţii universale autentice) prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecăreia dintre ele (dreptul la viaţă armoniasă; la manifestare creativă; la libertate de conştiinţă etc.) şi a unicităţii şi diversităţii lor;

21.2- întărirea dreptăţii şi armoniei în Sistem, precum şi a forţei de manifestare a acestuia;

21.3- creşterea şi afirmarea în noi şi în cei din jur a cunoaşterii şi adevărului (sincerităţii);

21.4- afirmarea unei atitudini îndrepate cu fermitate înspre educaţie, cercetare şi creaţie continuă şi spre manifestarea frumosului sub toate formele lui;

21.5- conştientizarea şi asumarea datoriilor ce ne revin ca membrii ai Sistemului: asumarea individuală a responsabilităţii pentru bunul mers al acestuia, prin parcurgerea hotărâtă a proceselor de Individualizare şi Maturizare Psihică ;

21.6- asumarea unei atitudini prevăzătoare şi de cumpătate îndreptată necondiţionat spre unitate şi libertate, prin dezvoltarea capacităţii de comunicare trans-culturală, prin asumarea relativităţii cunoaşterii fiinţiale (a imposibilităţii unei cunoaşteri absolute, de esenţă a existenţei) echilibrată de deschiderea nelimitată spre cunoaşterea universală (formală, utilitară a realităţii) şi prin refuzarea susţinerii în noi a oricăror credinţe dogmatice, a fanatismelor, a prejudecăţilor etc.;

21.7- stabilirea fermă a unei dorinţe de perfecţionare şi dezvoltare continuă pe toate planurile fiinţei (îndreptată spre Absolut);

21.8- etc.

22. În direcţia realizării acestor Idealuri ne putem stabili obiective concrete, clare pe care ni le propunem să le realizăm pe termen lung (pe durata a zeci de ani) şi în cadrul lor (sau pentru realizarea lor), obiective concrete necesare a fi atinse pe termen scurt.

23. Dacă facem această muncă de conştientizare a propriilor dorinţe, după ce am corectat raţionamentele greşite specifice sistemului mental existenţial - filozofic (dogmatismele şi non-idealurile), atunci indecizia nu mai poate să apară în noi – nu vom mai ezita deloc din acel moment în legătură cu ceea ce ar fi de făcut la un moment dat:

23.1- cele ce ne ajută la apropierea de obiectivele pe care ni le-am propus pe termen lung şi scurt (îndreptate înspre armonizarea superioară a sistemului) le vom face;

23.2- ceea ce nu ne ajută la atingerea acestor obiective nu vom face.

24. Indecizia poate să apară doar în cazul celor ce încă mai susţin în ei dogmatisme şi non-idealuri şi de asemenea nu au stabilite obiective clar delimitate şi realiste pe care să le atingă pe termen lung şi scurt (cele pe termen scurt sunt cele care ne ajută la realizarea obiectivelor pe termen lung, iar acestea la rândul lor e necesar cum am mai precizat să fie concretizări ale Idealurilor, Porţilor şi Eticii Armoniei).

***

25. Să vorbim acum puţin şi despre plictiseală, ca formă de manifestare a lenii.

26. Conform DEX aceasta este o „uşoară depresie morală provocată de singurătate, lipsa de ocupaţie, de o ocupaţie neatrăgătoare, de monotonie”.

27. Conştientizăm astfel că semnalul suferinţei psihice specific plictiselii ne semnalizează că avem în propriul psihic raţionamente greşite care:

27.1- ne împiedică să comunicăm, ne fac să ne izolăm (ne împiedică deci să satisfacem o nevoie a sistemului emoţional - perceptiv –comunicativ);

27.2- ne împiedică să realizăm acţiuni specifice necesare pentru păstrarea şi întărirea armoniei unui sistem (se manifestă sub forma prezenţei non-idealurilor);

27.3- ne fac să realizăm acţiuni îndreptate înspre distrugerea armoniei unui sistem (care ne abat de la obiectivele noastre îndreptate înspre armonizarea superioară a sistemului);

27.4- ne determină să facem acţiuni care ne împiedică să avem cât mai des acces la percepţii şi informaţii noi, necesare pentru adaptarea la schimbarea necontenită care are loc în Sistem (nevoie a sistemului emoţional – comunicativ – perceptiv).

27.4- etc.

28. Deci, prin susţinerea în psihic a unor raţionamente corecte - îndreptate înspre comunicare şi perceperea de senzaţii şi informaţii noi, înspre realizarea în cadrul sistemului a idealurilor şi a acţiunilor îndreptate înspre armonizarea lui superioară – semnalul de suferinţă psihică specific plictiselii dispare negreşit.

29. El semnalează aşteptări false de genul:

29.1- „Ar trebui ca eu să nu fiu nevoit niciodată să fac nici o acţiune specifică pentru a-mi satisface nevoile de comunicare (să caut şi să întreţin prietenii) respectiv de percepţii noi (să călătoresc, să studiez, să mă informez în legătură cu starea sistemului la un moment dat etc.)”.

29.1.1 Nimeni nu poate satisface aceste nevoi în locul nostru.

29.1.2 Evident, a ne aştepta la contrariu e a susţine în noi o aşteptare absurdă.

29.2- „Ar trebui ca niciodată să nu fie nevoie să fac nici o acţiune specifică pentru a-mi întări şi menţine armonia şi existenţa sistemului propriu.”

29.2.1 Cum am mai precizat, identificarea şi corectarea acestor aşteptări false duce automat la dispariţia semnalului ce le indica prezenţa (a semnalului de suferinţă psihică specific plictiselii).

***

30. Lenea, cu diferitele ei forme de manifestare (indecizie, plictiseală, delăsare etc.), este favorizată să apară dacă susţinem în noi raţionamente greşite specifice non-idealurilor:

30.1- indiferenţa şi lipsa asumării unei responsabilităţi faţă de bunul mers al Sistemului;

30.2- menţinerea în noi a unei atitudini de nesinceritate cu ceilalţi (ceea ce împiedecă ulterior comunicarea – vom fi evitaţi de ceilalţi - şi duce astfel la apariţia plictiselii);

30.3- menţinerea unei atitudini de distrugere neconstructivă şi de anarhie (concretizată în revolte specifice lenii);

30.4- susţinerea unor atitudini de ignoranţă („Nu ştiu şi nici nu mă interesează…” etc. – ceea ce împiedică accesul la informaţii şi percepţii noi);

30.5- etc.

31. De asemenea, prezenţa în psihic a unor raţionamente greşite specifice lenii (lipsa stabilirii unor obiective clare şi precise, bineînţeles cât mai realiste şi mai adaptate momentului, îndreptate înspre realizarea Idealurilor, Porţilor şi Eticii Armoniei) favorizează apariţia şi menţinerea în psihic a unor depresii specifice tristeţii.

32. Mai e de precizat în continuare că nu trebuie să confundăm lenea (starea de agitaţie, nelinişte, plictiseală, indecizie etc.) cu odihna (cu starea de relaxare, linişte, pace etc.), necesară pentru refacerea sistemelor propriei fiinţe după o activitate intensă sau mai puţin intensă desfăşurată de acestea.

33. Odihna este necesară periodic pentru refacerea sistemelor, dar lenea nu e necesară niciodată pentru buna lor funcţionare.

34. E necesar ca acţiunile îndreptate înspre obiectivele stabilite de noi, spre a fi urmărite ca manifestări concrete ale Idealurilor, să fie întrerupte periodic de intervale de odihnă care să dureze doar atât cât e necesar pentru refacerea fizică, energetică, emoţională şi mentală a propriului sistem (altfel, odihna poate degenera pe nesimţite în lene deşi e evident că acestea, după cum am văzut, nu pot fi confundate de o conştiinţă lucidă)."

***

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Frica, prevederea şi curajul

2008-04-20T15:40:00.001-07:00

"1.Toate sistemele sunt supuse unui continuu proces de schimbare.

2. Astfel şi omul ia tot mereu contact cu stări, fiinţe, situaţii, fenomene şi evenimente noi.

3. Pentru a-şi putea păstra armonia, afectată mai mult sau mai puţin de interacţiunea, directă sau indirectă, cu aceşti noi factori, omul trebuie să se apropie de ei, să-i studieze cu atenţie, să-i cunoască şi astfel să-i stăpânească, adaptându-se noilor circumstanţe create de contactul cu noile fenomene.

4. Raţionamentele greşite specifice fricii împiedică această adaptare la schimbare, împiedică cunoaşterea unor noi factori prin amânarea contactului cu ei, prin fuga de ei – ceea ce bineînţeles pune în pericol armonia noastră.

5. Semnalele specifice fricii exact acest lucru ne indică: că avem în psihic raţionamente greşite, care amână contactul de aproape, cunoaşterea şi adaptarea la noile fenomene cu care intrăm în contact şi astfel ne pun în pericol existenţa şi armonia.

6. Aşteptările false specifice acestor raţionamente greşite sunt de genul:

6.1- „Ar trebui să nu mă confrunt (întâlnesc) niciodată cu fenomene (lucruri, stări etc.) noi.”

6.2- „Ar trebui ca analiza, cunoaşterea şi adaptarea la fenomenele noi cu care ne confruntăm să se facă întotdeauna de la sine, fără ca noi să facem ceva.”

6.3- „Ar trebui ca întotdeauna să ne adaptam noului fără să acţionăm, fără să ne confruntăm cu el – ar trebui ca întotdeauna problemele să se rezolve de la sine.”

6.4- „Ar trebui ca în ceea ce facem să nu întâmpinăm niciodată rezistenţe.”

7. Cauzele apariţiei semnalului de frică (caracterizat prin agitaţii, nelinişti, stres, tulburări specifice fricii etc.) sunt deci menţinerea în psihic a unor aşteptări false de genul celor de mai sus: ignorarea rezistenţelor, ataşamentele neîntemeiate, prejudecata (refuzul adaptării la nou).

8. Deci, semnalul fricii se manifestă atunci când apare un stimul nou care ne pune în pericol armonia şi existenţa sistemului propriu, iar noi tot amânăm luarea de măsuri concrete pentru confruntarea directă cu acest stimul şi adaptarea la apariţia lui

8.1 (prin studiul şi înţelegerea efectelor lui reale asupra nastră şi apoi prin distrugerea, sau menţinerea, sau după caz dezvoltarea lui etc.- în funcţie de tipul de efecte pe care constatăm că le produce acţiunea lui asupra armoniei proprii individuale sau sociale).

9. La primul contact cu acest stimul nou ameninţător (direct sau indirect, real sau imaginar) apare semnalul fricii, relativ redus ca intensitate, semnalîndu-ne că în acel moment menţinem în psihic un raţionament greşit, care împiedică adaptarea la noul stimul (semnalul apare doar dacă avem aceste raţionamente greşite).

10. Acest raţionament greşit ne îndeamnă de obicei să fugim de acel stimul, să amânăm contactul cu el – dacă se poate pentru totdeauna – făcând aceasta frica se transformă în fobie, care ca şi semnal creşte de obicei în intensitate la fiecare nou contact cu acel stimul pe care nu l-am asimilat, tocmai pentru a ne indica exact acest lucru (că există un factor la care întârziem să ne adaptăm şi astfel ne punem în pericol armonia şi existenţa ca sistem).

11. Dacă se întâmplă să nu putem fugi (din diferite motive) de acel nou stimul şi cu toate acestea refuzăm să-l cunoaştem şi să ne adaptăm lui (adică continuăm să menţinem în psihic raţionamente greşite specifice fricii), atunci semnalul specific fricii creşte din ce în ce mai mult în intensitate, alarmându-ne că nu luăm măsuri de adaptare (şi că e cazul să o facem imediat).

12. Astfel, pornind de la o uşoară nelinişte, nesiguranţă, alarmare, semnalul fricii creşte şi devine anxietate, angoasă apoi înfricoşare şi spaimă, apoi crescând şi mai mult în intensitate devine panică, apoi groază ajungând până la teroare.

13. Creşterea în intensitate a semnalului fricii ne indică faptul că datorită raţionamentelor greşite din psihic întârziem să luăm măsuri concrete de adaptare la noul stimul şi astfel punem în pericol existenţa noastră ca sistem.

14. Raţionamentele corecte, contrare celor greşite – semnalate de frică, care trebuie să le înlocuiască pe acestea, dacă vrem să refacem şi să întărim cât mai bine armonia deranjată de contactul cu un nou stimul, sunt cele specifice PREVEDERII şi CURAJULUI.

15. Prevederea este o atitudine de alertă percepţie, de analiză atentă, conştientă şi oarecum detaşată şi obiectivă a noului stimul şi a circumstanţelor create de contactul cu acesta, pentru a-l putea cunoaşte cât mai bine şi a ne adapta lui.

16. Ea generează acţiuni calculate şi calme de adaptare la noul stimul.

17. Aceste raţionamente corecte, specifice prevederii, ne spun:

17.1- că întotdeauna ne confruntăm cu stimuli noi;

17.2- că e necesar să-i analizăm cu atenţie şi să ne adaptăm cât mai grabnic lor dacă vrem să nu ne punem în pericol armonia;

17.3- că e necesar ca noi să facem aceste acţiuni de adaptare şi că nimeni nu o poate face în locul nostru;

17.4- că e recomandabil să fim atenţi la schimbare, pentru a percepe din timp eventualele ameninţări la adresa armoniei proprii şi astfel să le putem elimina până nu produc distrugeri majore.

18. Atitudinea de curaj urmează şi completează prevederea.

19. Prin prevedere anticipăm din timp apariţia de noi stimuli, prin curaj ne confruntăm cu ei, ştiind că dacă nu o facem cât mai curând ameninţăm propria armonie.

20. Observaţie: Folosirea cuvântului frică în vocabularul obişnuit apare astfel ca fiind oarecum nepotrivită în lumina celor prezentate anterior.

21. Astfel nu este corect să se spună:

21.1- „mi-e frică de apă”

21.2- sau „mi-a fost frică să vorbesc la tribună”;

21.3- „mi-a fost frică că mă va concedia şeful” etc.

22. Corect este să se spună:

22.1- „Semnalul de frică a apărut deoarece tot amân să intru în contact cu apa şi să învăţ să înot.”

22.2- „Semnalul de frică s-a manifestat deoarece tot amân să comunic cunoştinţele despre „starea sistemului” pe care le am – cunoştinţe necesare (mai mult sau mai puţin) pentru ca celelalte elemente să ia contact cu starea reală a sistemului şi astfel să poată lua măsuri oportune pentru menţinerea armoniei lui.”

22.3- „Frica a apărut deoarece tot amân să previzionez, să prevăd ce aş putea face în diferite circumstanţe posibile şi astfel să evit a fi luat prin surprindere de acestea” etc.

23. Obiect al fricii pot fi diferite fenomene, stări, experienţe, situaţii, stimuli etc. ca de exemplu:

23.1- apa – trebuie să învăţăm să înotăm, deoarece altfel, în circumstanţe imprevizibile (căderi accidentale în apă, inundaţii etc.) dar posibile (având în vedere că din când în când ne aflăm în contact direct cu acest stimul), ne punem în pericol existenţa, neputând să ne adaptăm lor (neştiind să înotăm ne înecăm).

23.2- înălţimea şi spaţiile înguste – din diferite motive, pentru a ne menţine armonia, trebuie din când în când să circulăm pe la înălţime (sau prin spaţii înguste).

23.2.1 Dacă nu facem acest lucru, bineînţeles cu prevedere şi curaj, în circumstanţe în care el e necesar, în acele momente ne punem în pericol existenţa şi armonia.

23.3- eşecul, înfrângerea – din când în când în ceea ce facem înregistrăm eşecuri, înfrângeri.

23.3.1 A nu face acţiuni vitale pentru păstrarea armoniei noastre (a amâna desfăşurarea lor), doar pentru că există posibilitatea eşecului, înseamnă a ne pune în pericol existenţa şi armonia.

23.3.2 Bineînţeles că trebuie să fim cât mai prevăzători şi astfel să eliminăm pe cât posibil posibilitatea eşecului.

23.3.3 Dar a ne aştepta ca întotdeauna să o eliminăm în întregime din tot ceea ce facem este o aşteptare falsă (pentru aceasta ar trebui să controlăm toată infinitatea de factori caracteristici Sistemului Sistemelor în fiecare moment – ceea ce este imposibil).

23.3.4 Raţionamentele greşite ce declanşează semnalul fricii ne împiedică să facem acţiuni necesare a fi făcute pentru a ne păstra armonia; cele specifice prevederii în schimb nu ne împiedică să facem acest lucru, dar ne determină să o facem cu o mare atenţie şi concentrare – „cu prevedere” – pentru a elimina pe cât posibil eventualitatea eşecului de adaptare la noul stimul.

23.3.5 Oricum, puţine eşecuri sunt vitale (duc la distrugerea existenţei noastre) – majoritatea doar ne dezarmonizează temporar şi astfel avem posibilitatea de a încerca să refacem din nou şi din nou armonia distrusă, până reuşim.

23.3.6 Eşecurile (rezistenţele) fac parte implicită din modul de existenţă ca sistem şi ele trebuie tot mereu depăşite prin efort conştient susţinut, dacă vrem să menţinem acest mod de existenţă.

23.4- comunicarea – datorită unor raţionamente greşite semnalate de suferinţe psihice specifice fricii, timidităţii, timorării, sfiiciunii, laşităţii etc. întârziem, amânăm, să comunicăm celorlalţi informaţii necesare pentru armonizarea lor şi a noastră şi astfel ne punem în pericol armonia proprie.

23.5- responsabilitatea – întârziem sau refuzăm să ne asumăm roluri, să desfăşurăm acţiuni necesare pentru armonizarea sistemului social sau al nostru propriu astfel punând în pericol armonia acestora.

23.6- pierderea a ceva (casă, avere, prieteni, apropiaţi, serviciu etc.) – ne aşteptăm ca anumite circumstanţe să se păstreze pentru totdeauna ceea ce e evident imposibil şi în plus întârziem sau refuzăm să previzionăm sau să ne pregătim de adaptare în situaţia în care aceste pierderi se vor realiza (şi negreşit că la un moment dat se vor realiza – se vor putea realiza).

0. Observaţie: Indiferent de situaţia sau stimulul nou care a apărut sau ştim, intuim, simţim, ne imaginăm că o să apară atitudinea de adaptare optimă la el este de a nu fugi de el, de a nu amâna analiza, cunoaşterea şi adaptarea la el, ci dimpotrivă să ne apropiem de el, să-l analizăm obiectiv, să-l cunoaştem, să-l studiem detaşaţi, calmi, în linişte şi cu obiectivitate, pentru a vedea cum ne putem adapta cât mai bine lui (şi asta chiar în condiţiile unui stres exterior).

0.1 Bineînţeles că dacă observăm că nu avem timp să-l analizăm momentan, fără a ne pune în pericol existenţa, ne vom retrage din faţa lui pentru a-l putea analiza mai târziu – aceasta este o atitudine prevăzătoare.

0.2 Frica (agitaţia, neliniştea, stresul, angoasa etc.) nu trebuie să o lăsăm să se manifeste niciodată – prevederea (liniştea, calmul, detaşarea, analiza atentă şi obiectivă a circumstanţelor) în schimb trebuie să fie prezentă tot timpul în noi dacă vrem ca armonia noastră să fie păstrată şi întărită.

0.3 Frica paralizează acţiunea de adaptare – prevederea o ghidează obiectiv, detaşat, raţional, cu atenţie pe aceasta pentru a se putea astfel reface sau întări armonia distrusă.

0.4 Din faţa unui stimul nou nu trebuie să ne retragem decât dacă suntem siguri că ne pune în pericol existenţa – şi această retragere nu trebuie să fie decât una temporară – pentru a ne întoarce mai târziu şi a-l studia în circumstanţe mai favorabile.

23.7- suferinţa – în diferite circumstanţe întârziem sau refuzăm să acceptăm o suferinţă mai mică (de exemplu provocată de o injecţie, de scoaterea unui dinte etc.), pentru a evita una mai mare (de exemplu provocată de boala care se declanşează sau se înrăutăţeşte dacă nu facem injecţia sau dacă nu ne scoatem dintele bolnav etc.); de a accepta o distrugere mai mică (locală, temporară) a armoniei proprii, pentru a evita o distrugere mai mare (generalizată, pe o perioadă lungă de timp) sau chiar totală a acesteia sau a sistemelor din care facem parte.

23.7.1 Semnalul de frică ce se manifestă în aceste circumstanţe ne semnalizează exact acest lucru: că prin raţionamentele greşite pe care le avem punem în pericol existenţa şi armonia proprie.

23.7.2 Ne aşteptăm de exemplu să treacă boala fără să facem nimic sau ca elementele perturbatoare care ne provoacă suferinţă (distrugerea armoniei) să se oprească de la a face acest lucru chiar dacă noi nu luăm nici o măsură împotriva lor etc.

23.8- pedeapsa, repercursiunile propriilor fapte – „frica de pedeapsă” apare deoarece atunci ne aşteptăm ca faptele noastre rele (îndreptate spre distrugerea armoniei din care facem parte) să nu aibă nici un fel de urmări pentru noi mai devreme sau mai târziu.

23.8.1 Aceasta evident este o aşteptare falsă, deoarece întotdeauna (atâta timp cât există) un sistem va lua măsuri mai devreme sau mai târziu împotriva elementelor care îi perturbă armonia şi-i ameninţă existenţa.

23.9- ceilalţi membrii ai societăţii – „frica de a fi altfel decât ceilalţi” – în acest caz starea (semnalul) de frică apare deoarece nu vrem să-i înfruntăm pe ceilalţi, chiar dacă considerăm (ştim) că aceştia greşesc (atentează la armonia sistemului social).

23.9.1 Din „spirit de turmă” nu dorim să avem alte credinţe, idealuri, moduri de a gândi şi de a fi decât cele proprii societăţilor în care trăim, chiar dacă constatăm că acestea sunt greşite.

23.9.2 Atunci apare frica menţionată mai sus, care ca şi semnal ne atenţionează că purtăm în psihic în acele momente raţionamente greşite, caracterizate prin aşteptări false caracteristice de exemplu:

23.9.2.1 - non-idealului „lipsei de responsabilitate” – „Văd că acest aspect al societăţii e greşit, dar ar trebui ca întotdeauna alţii să ia măsuri de corectare a lui…”

23.9.2.2- non-idealului „lipsei de sinceritate cu ceilalţi şi cu noi înşine” – „Ar trebui ca întotdeauna să putem transmite semnale false despre starea noastră şi a sistemului celorlalte elemente, fără ca acest lucru să afecteze armonia sistemului.”

23.9.2.3- non-idealului „ignoranţei” – „Ar trebui ca întotdeauna ceea ce ştie societatea la un moment dat să fie suficient pentru păstrarea armoniei ei şi a elementelor ei.”

„Ar trebui ca elementele sistemului social să poată să existe întotdeauna în armonie fără a depune vreun efort de analiză, înţelegere şi adaptare la noile circumstanţe care s-au creat sau care se creează în cadrul sistemului la un moment dat.”

23.9.2.4- non-idealului „imprudenţei şi al credinţei oarbe” – „Ar trebui ca semnalele venite de la toate celelalte elemente ale sistemului să fie întotdeauna corecte şi niciodată să nu fie nevoie să fie verificate.” etc.

23.9.3 Dacă nu acţionăm la timp împotriva celorlalte elemente ale sistemului social atunci când vedem clar că acestea greşesc (pun în pericol armonia şi existenţa sistemului social şi a fiecărui element al acestuia), în anumite atitudini şi acţiuni pe care le fac, atunci şi noi contribuim la distrugerea armoniei sistemului, iar acest lucru ne este semnalizat prompt de către supraconştient prin semnalul de frică care apare atunci când nu luăm atitudine împotriva celorlalţi, atunci când acest lucru se impune.

23.10- necunoscutul – în general, cum am mai precizat, starea de frică apare deoarece întârziem să ne adaptăm (să înţelegem, să cunoaştem, să asimilăm) unor (unele) circumstanţe (stimuli, fenomene) noi care apar în câmpul nostru perceptiv - fapt ce ne pune în pericol armonia ca sistem.

23.10.1 Când aceste circumstanţe noi apar ele trebuie imediat cercetate, însă cu prevedere crescută şi cu curaj, pentru a ne adapta lor cât mai grabnic (minimizând astfel efectele negative pe care ar putea să le aibă asupra armoniei proprii şi înconjurătoare).

23.11- boala – „frica de boală” – starea de suferinţă specifică fricii apare în acest caz pentru a ne avertiza că avem în psihic aşteptări false de genul: „Ar trebui ca niciodată să nu mă îmbolnăvesc…”

23.11.1 Bineînţeles că întotdeauna trebuie să căutăm să fim prevăzători şi cu calm şi obiectivitate să căutăm să cunoaştem sursele de boală şi să ne ferim de ele şi de asemenea să căutăm să nu întârziem sau să refuzăm a le înţelege pe acestea datorită unor raţionamente greşite semnalate de starea de frică deoarece astfel ne punem în pericol armonia prin prelungirea stării de ignoranţă în legătură cu sursele reale şi modul de manifestare real al unor boli.

23.12- moartea – „frica de moarte” semnalizează că atunci când o simţim avem în psihic raţionamente greşite caracterizate prin aşteptări false de genul:

- „Ar trebui ca eu să nu mor niciodată.”

- „Ar trebui ca lucrurile să rămână întotdeauna la fel ca acum şi să nu se schimbe niciodată.”

23.12.2 Ştim că schimbarea este singura constantă a universului fenomenal, iar a ne aştepta la contrariu înseamnă a susţine în noi aşteptări absurde.

23.12.2 Moartea, transformarea este de asemenea o constantă a vieţii: tot timpul moare vechiul şi se naşte noul.

23.12.3 Tot timpul celulele noastre mor şi altele se nasc în locul lor (odată la 7 ani toate celulele din corpul nostru se schimbă).

23.12.4 Tot timpul credinţele, dorinţele, modurile noastre de a gândi de a fi şi de a acţiona se schimbă: unele mor şi altele se nasc în locul lor.

23.12.5 Dacă observăm atent moartea (ceea ce am putea înţelege prin acest concept) vedem că noi murim de mii şi mii de ori înaintea morţii propriu-zise.

23.12.6 Şi să mai conştientizăm că la un moment dat (mai devreme sau mai târziu) sistemul nostru fizic se va distruge (corpul „fizic” va „muri”), elementele lui transferându-se în alte sisteme fizice.

24. Observaţie: Starea de frică este acea stare de suferinţă psihică specifică în care se manifestă neliniştea, agitaţia, stresul, angoasa etc. (conform DEX frica este „o stare de adâncă nelinişte şi tulburare”).

25. Prevederea dimpotrivă, nu e însoţită de stres, agitaţie, nelinişte, angoasă etc., ci doar de calm, atenţie sporită, conştiinţă mărită, detaşare, analiză obiectivă şi raţională a situaţiei.

26. Ştiind acestea nu putem nicicând să confundăm frica cu prevederea.

27. Sporirea atenţiei, însoţită de o stare de alertă percepţie, specifică prevederii, nu poate fi confundată cu agitaţia şi neliniştea necontrolată şi haotică.

28. Mărirea atenţiei însoţită implicit de o uşoară mărire a bătăilor inimii, specifică prevederii, nu poate fi confundată cu intensificarea haotică a acestor bătăi specifică stării de frică (groază, teroare, panică etc.)

29. Cum am mai spus, prevăzători e recomandabil să fim tot timpul (mai ales în circumstanţe noi), „fricoşi” însă niciodată.

30. Când identificăm deci prezenţa semnalului specific fricii (cu neliniştile sale exagerate, stresul crescut, cu angoasele şi spaimele specifice) trebuie să acţionăm prompt pentru eliminarea din psihic a raţionamentelor greşite pe care acesta le semnalează şi înlocuirea lor cu unele corecte, specifice prevederii şi curajului.

31. Prin urmare e important să reţinem că la contactul cu „noul”, raţionamentele greşite specifice fricii ne ţin departe de acesta şi astfel nu îl putem asimila, nu ne putem adapta lui (şi astfel ne ameninţăm armonia).

32. În schimb, raţionamentele corecte specifice prevederii (atenţiei mărite, stării de alertă percepţie etc.) ne determină să ne apropiem de „nou”, însă cu precauţie şi atenţie sporită, astfel că în cele din urmă ajungem să-l asimilăm şi să ne adaptăm lui (refăcând astfel armonia distrusă de apariţia lui).

33. Raţionamentele specifice fricii sunt deci însoţite de o stare de adâncă nelinişte, agitaţie, stres, angoasă, pe când raţionamentele specifice prevederii sunt însoţite de o stare de relativ calm însoţit de o stare de alertă percepţie (atenţie crescută) îndreptată înspre asimilarea rapidă a „noului”.

34. Frica deci, ne paralizează acţiunile de adaptare (le amână, le stopează), prevederea în schimb ni le ghidează cu atenţie, astfel încât în cele din urmă putem să ne adaptăm schimbării care a avut loc (şi care de altfel are loc tot timpul)."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Tristeţea şi bucuria

2008-04-20T15:37:00.000-07:00

"1. Suferinţa psihică specifică stării de tristeţe se poate manifesta sub forma dezamăgirii, posomorârii, pesimismului, întristării, depresiei, exasperării etc.

2. Toate acestea sunt forme specifice de suferinţă psihică, fiind caracterizate de agitaţie, nelinişte, indispoziţie, stare de rău etc. şi ne indică negreşit că exact în acele momente când le simţim, în psihicul nostru se manifestă mai mult sau mai puţin puternic raţionamente greşite specifice tristeţii.

3. Astfel tristeţea este generată de aşteptări false specifice.

4. Putem fi trişti doar dacă nu cunoaştem realitatea, dacă nu o privim şi nu o înţelegem aşa cum e ea, dacă ne aşteptăm să se întâmple lucruri care nu trebuie să se întâmple (imposibile) şi refuzăm să acceptăm realitatea aşa cum e ea (deşi mai devreme sau mai târziu probabil vom fi forţaţi să o facem).

5. Ne părăseşte iubitul sau iubita, pierdem un lucru la care ţinem, nu ne ascultă copiii... şi apoi imediat devenim trişti, simţim o senzaţie de nelinişte, de stres, de posomorâre, de delăsare, moliciune, depresie etc.

6. De ce simţim acestă stare?

Deoarece după cum am menţionat, această senzaţie, acest semnal de suferinţă psihică apare pentru că exact în acele momente nu gândim corect, nu privim realitatea aşa cum e - ne aşteptăm să se realizeze lucruri care nu se vor realiza niciodată pentru că nu sunt în ordinea naturii.

7. Ne aşteptăm ca o fiinţă, sau un lucru să fie permanent cu noi dar aşa ceva nu se poate.

8. Ceea ce caracterizează acest univers manifestat nu este FIXITATEA, permanenţa ci, dimpotrivă, SCHIMBAREA.

9. Din diferite cauze dependente sau independente de ea sau de noi, acea fiinţă sau acel lucru, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu (dar va fi negreşit mai devreme sau mai târziu) va pleca de lângă noi sau noi de lângă ea (el).

10. Realitatea s-a schimbat: este cazul ca şi noi să constatăm acest lucru ca atare şi să ne adaptăm ei, cât mai repede şi cît mai bine.

11. Iar tristeţea nu-şi are deloc loc aici - ea este doar o atenţionare a psihicului nostru că ÎNTÂRZIEM să ne adaptăm realităţii care s-a schimbat şi astfel ne punem în pericol armonia fizico-psihică, pentru că nu mai reacţionăm în mod normal stimulilor prezenţi (datorită dezorganizării generate în psihicul nostru de raţionamentele greşite specifice tristeţii).

12. Această gândire greşită aceste aşteptări false, generatoare de tristeţe, e necesar deci să fie identificate şi corectate de îndată ce apar pentru a reface imediat armonia sistemului fizico - psihic (permiţându-i astfel acestuia adaptarea optimă la noile condiţii de mediu).

13. Tristeţea e generată de obicei de trăirea în trecut (de regrete) sau de trăirea în viitor (de speranţe deşarte).

14. Virtutea opusă tristeţii, este deci trăirea în prezent, înţelegerea şi adaptarea optimă la armonia acestuia, ceea ce negreşit va genera în noi o senzaţie de bucurie, de mulţumire, de fericire.

15. Regretul aparţine spectrului gândirii greşite deoarece pentru ceea ce am greşit în trecut nu trebuie “să ne pară rău” ci dimpotrivă, trebuie să ne pară bine că acum avem posibilitatea de a conştientiza, înţelege şi corecta ceea ce am greşit.

16. Dacă avem o maşină care s-a stricat, sau o prietenie care s-a destrămat, atitudinea corectă nu este de a ne părea rău că s-a stricat (respectiv, s-a destrămat) pentru că cu părerea de rău nu rezolvăm nimic.

17. E necesar în astfel de circumstanţe să privim obiectiv situaţia, să înţelegem din ce cauză s-a stricat (s-a destrămat) şi să încercăm să reparăm, iar dacă nu se poate, să încercăm ca pe viitor (pe cât posibil) să nu mai repetăm greşeala care a dus la distrugere, dacă aceasta ţine de noi.

18. Ceea ce a trecut e TRECUT.

19. Trecutul trebuie lăsat în urmă dacă vrem să trăim în prezent şi să ne simţim liniştiţi şi fericiţi.

20. Doar trăind în prezent ne putem adapta optim la acesta şi astfel, păstrând armonia, să trăim fericiţi ca răsplată.

21. Speranţele neîntemeiate (deşarte) intră în categoria raţionamentelor greşite deoarece deasemena şi ele ne distrag atenţia de la prezent (unde conştiinţa proprie ar fi util să stea cât mai mult pentru ca noi să putem realiza integrarea optimă în cea ce este acum şi aici).

22. Trăind mental într-un viitor himeric, fără nici o corelaţie serioasă cu linia timpului care pleacă din prezentul nostru actual, nu ne putem adapta optim mersului pe această linie (spre a ne putea realiza astfel cu maximă plenitudine propriul destin).

23. Prezentul e singurul care există (acum şi atunci) şi de care ne putem bucura cu adevărat (acum şi atunci).

24. Speranţa himerică şi regretul ne lasă cu o mare amărăciune în suflet (cu o suferinţă adâncă interioară) pentru că în acele momente nu gândim corect, nu gândim de o manieră capabilă să realizeze armonia maximă a sistemului nostru interior şi exterior.

25. Trăirea în prezent nu înseamnă însă să nu avem planuri, proiecte, direcţii de urmat, ba chiar dimpotrivă - atâta doar că acestea nu trebuie să fie fantasmagorice, himerice lipsite total de suport, de punct de pornire ferm stabilit în momentul prezent.

26. De aceea, un plan de acţiune coerent (o speranţă bine întemeiată) porneşte de la momentul prezent şi cunoaşte fiecare fază ce trebuie să o parcurgem din acest moment până la atingerea obiectivului.

27. O speranţă himerică nu are susţinere în prezent, e un vis, o himeră, o iluzie fără suport, e o gândire care ne face să ignorăm realitatea prezentului aşa cum e ea şi astfel atunci când suntem puşi în faţa ei, constatăm că suntem incapabili de adaptare.

28. E cazul deci ca pe cât posibil să trăim doar în prezent şi să lăsăm aşteptările false, speranţele himerice şi regretele deoparte pentru a ne putea astfel integra optim în armonia realităţii prezente şi a simţi astfel în noi liniştea, pacea, fericirea."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Orgoliul, smerenia, iubirea

2008-04-20T15:33:00.000-07:00

"1. Semnalele de suferinţă psihică specifică orgoliului sunt foarte variate, corespunzând diferitelor forme de manifestare ale lui (fiecare caracterizat de raţionamente greşite specifice), manifestându-se în general sub forma unei nelinişti interioare, a agitaţiei, stresului etc.,

1.1 putând în particular să apară sub forme ca cele specifice: orgoliului, vanităţii, aroganţei, înfumurării, trufiei, îngâmfării, amorului propriu, invidiei, geloziei, autocompătimirii, dispreţului, lăudăroşeniei, rigidităţii, răcelii, impertinenţei (neruşinării) etc.

2. Vom prezenta în continuare definiţiile pe care DEX-ul le prezintă pentru câteva din aceste stări – definiţii din care vom vedea că se întrevăd aşteptările false caracteristice diferitelor forme de manifestare ale orgoliului.

3. Astfel Orgoliul conform DEX înseamnă “părere foarte bună, adesea exagerată şi nejustificată, despre sine însuşi, despre valoarea şi importanţa sa socială; îngâmfare, vanitate, suficienţă, trufie”.

4. Vanitatea este conform DEX “ambiţie neîntemeiată, dorinţa de a face impresie”.

5. Trufia este o “atitudine dispreţuitoare şi arogantă, plină de mândrie şi înfumurare”.

6. Îngâmfat este “cel care are o părere foarte bună (adesea exagerată) despre sine”.

7. Vedem astfel că atunci când lăsăm să se manifeste în psihic raţionamente greşite specifice orgoliului, considerăm că toată lumea trebuie să ne facă pe plac; că noi avem întotdeauna dreptate; că noi suntem mai buni decât alţii doar pentru că avem o diplomă în plus sau pentru că am crescut într-o familie mai avută; că lumea nu ar trebui să ne jignească niciodată etc.

8. Toate acestea nu sunt altceva decât aşteptări false, greşeli de raţionament semnalate prompt de supraconştient, deoarece lăsându-le să se manifeste punem în pericol armonia sistemului propriu

8.1– prezenţa orgoliului, a vanităţii etc. duce la apariţia mâniei care degenerează în ură, răzbunare, reavoinţă, violenţă necontrolată fenomene care strică armonia propriului sistem şi a sistemelor din care facem parte, ameninţându-le uneori chiar existenţa.

9. Raţionamentele greşite specifice orgoliului apar deoarece susţinem în psihic aşteptări imposibile, absurde, anume:

9.1- ca toată lumea să se comporte cum vrem noi, cum credem noi că ar trebui să se comporte (cuviincios, binevoitor…);

9.2- ca toată lumea să ne laude munca pe care o facem;

9.3- ca toată lumea să vrea să ne ajute.

9.3.1 Pe lângă că nu toţi vor să ne ajute (din motive dependente sau independente de fiecare în parte), unii chiar dacă vor să o facă nu pot - iar de multe ori se consideră greşit că dacă nu pot, înseamnă că nici nu vreau.

9.4- ca toată lumea să gândească exact ca noi: să aibă aceleaşi preocupări intelectuale, să aibă aceleaşi valori, aceleaşi credinţe, etc. - aceasta se vede de la o poştă că e o aşteptare evident absurdă.

10. Şi totuşi, în momentul când întâlnim oameni care gândesc diferit, au credinţe diferite, ne mirăm cum de ei sunt diferiţi şi refuzăm să acceptăm diferenţa pentru a construi pe baza ei o comunicare şi apoi o comuniune.

11. În momentul când întâlnim astfel de oameni, care gândesc altfel decât noi, trebuie să evităm a manifesta orgoliul (considerând din start că ei nu gândesc bine, că nu au credinţe corecte, chiar dacă nici nu i-am ascultat, nici nu ştim exact cum gândesc), pentru că dacă o facem întrerupem comunicarea - trecând la un război absurd, al surzilor:

11.1- fiecare zice ceva (acelaşi lucru repetat în diferite feluri) dar celălalt nu-l ascultă - preocupat fiind doar cum să-şi expună propriile lui gânduri, credinţe, etc.

12. Datorită acestui război absurd şi inutil punem în pericol armonia sistemului social din care facem parte.

13. Când ne întâlnim deci cu oameni care au alte moduri de gândire (alte valori şi credinţe) decât noi, atitudinea corectă pe care e necesar să o abordăm (pentru a menţine armonia sistemului social) este aceea de a ASCULTA mai întâi foarte atenţi ceea ce vor ei să ne comunice.

14. Apoi trebuie să încercăm să ÎNŢELEGEM cât mai bine mesajul lor, trebuie ca acesta să ne fie cât mai clar şi pentru aceasta de obicei e necesar să le cerem lămuriri suplimentare faţă de ceea ce ne-au spus.

15. Într-o a treia fază a comunicării e esenţial să încercăm să-i AJUTĂM (cu o atitudine de bunăvoinţă) pe ceilalţi să-şi vadă şi să-şi conştientizeze greşelile de raţionament pe care le-au făcut (dacă le-au făcut), iar dacă dimpotrivă mesajul lor l-am înţeles ca fiind întradevăr întemeiat, să ne AJUTĂM pe noi asimilându-l fără întârziere şi mulţumindu-i celuilalt pentru că ni l-a transmis şi nouă.

16. Deci, atitudinea corectă ce trebuie abordată în faţa unor mentalităţi străine, altele decât cele cu care suntem obişnuiţi (altele decât ale noastre), constă în următorul demers:

ASCULTĂ! - ÎNŢELEGE! - AJUTĂ (TE)!

17. În procesul comunicării, dacă nu respectăm acest demers exact în ordinea de mai sus, dăm prilej să se manifeste în noi aşteptări false:

17.1- ne aşteptăm să-l înţelegem pe celălalt fără să-l ascultăm;

17.2- ne aşteptăm să poată exista o comunicare cu celălalt dacă nici nu-l ascultăm şi nici nu-l înţelegem;

17.3- ne aşteptăm ca dacă înţelegem mesajul celuilalt fără însă a ni-l asimila (dacă îl considerăm corect) sau fără a-l ajuta să şi-l corecteze (dacă îl considerăm greşit) discuţia să poată continua şi să ducă la ceva constructiv; etc.

18. De asemenea, în ceea ce priveşte COMUNICAREA este important să nu lăsăm să se manifeste în nici un fel pe parcursul ei diferitele forme de manifestare ale orgoliului.

19. Dacă o facem compromitem comunicarea - aceasta nu mai poate avea loc: orgoliul din noi îl declanşează pe cel din celălalt şi cu asta am înmormântat orice posibilitate de comunicare – orgoliul neputând să conducă decât la un “război al surzilor”.

20. Formule de comunicare care o pun în pericol pe aceasta şi care presupun explicit sau implicit prezenţa unor raţionamente greşite specifice orgoliului sunt, printre altele, şi următoarele:

20.1- “Dar nu ai dreptate, te înşeli!” (spusă pe un ton mai iritat) - aşteptarea falsă din spate este “eşti un prost, un idiot” – “ar trebui totuşi să fi deştept şi să pricepi…”;

20.2- “Aici trebuie să te contrazic!” (spusă cu un ton de superioritate);

20.3- “Dar nu vezi că vorbeşti prostii!” (această formulă indică celuilalt că el e un prost – orgoliul din el se simte jignit şi activându-se se împiedică comunicarea);

20.4- “Nu mă mai tot întrerupe, nu vezi că nu am terminat!” care în subsidiar implică următorul raţionament:

“Eu ştiu ce vreau să zic, dar tu eşti un prost şi te tot bagi şi nu mă laşi să-mi termin ideile.” care are în spate o aşteptare falsă de genul:

“Ar trebui ca oamenii să nu-i întrerupă niciodată pe cei cu care vorbesc…”.

20.4.1 Formula bună în acest caz este introducerea părţii cu „AJUTĂ!”, adică adoptarea unei atitudini de bunăvoinţă, iubire şi smerenie, care se vede într-o formulă cum e următoarea:

“te rog permite-mi şi mie să-mi termin ideea şi vei vedea că ne vom lămuri divergenţele”.

20.4.2 Prezenţa atitudinii de smerenie şi bunăvoinţă îndepărtează orgoliul din celălalt şi discuţia poate continua în mod constructiv.

20.5- “dar nu e aşa, e evident fals ce zici tu” (spusă cu o atitudine uşor iritată) etc.

21. Formulele de comunicare care indică lipsa raţionamentelor greşite specifice orgoliului în cel care comunică (şi astfel care implicit nu trezesc orgoliul în cel căruia i se comunică) sunt spuse întotdeauna pe un ton calm, cu o atitudine de bunăvoinţă şi smerenie şi pot fi de forma:

21.1- “De ce crezi asta?” (formulă ce permite continuarea dialogului pentru înţelegerea mai profundă a mesajului transmis);

21.2- “Chiar crezi că e aşa?” (îndoiala ta va atrage îndoiala lui – lucru bun dacă vrei să-l ajuţi arătându-i că greşeşte cu ceva în mesajul său); “adică nu s-ar putea ca să fie de exemplu aşa…”;

21.3- “Da, ai dreptate în legătură cu acest lucru, dar să ne gândim puţin şi la …”

21.4- “Ce te face să crezi asta?” – întrebările puse cu bunăvoinţă de obicei îl scot pe celălalt de pe „pilot automat”, solicitându-i conştientul (mai ales dacă reuşim să-i punem întrebări noi, la care nu s-a gândit niciodată) şi astfel apare posibilitatea ca mesajul nostru să ajungă la conştientul celuilalt şi să nu fie împiedicat din start în acest sens prin manifestarea în celălalt a automatismelor mentale greşite (orgolii, mânii, tristeţi, dogmatisme, non – idealuri etc.).

22. Pentru eliminarea orgoliului din comunicare este necesară prezenţa SINCERITĂŢII şi BUNĂVOINŢEI faţă de celălalt.

***

23. Alte aşteptări false specifice orgoliului sunt şi următoarele:

23.1- ne aşteptăm ca noi să ştim toate răspunsurile la toate întrebările, ca să fim cei mai buni în toate domeniile (lucru evident imposibil) – aşteptare falsă specifică vanităţii, îngâmfării, aroganţei….

23.1.1 De obicei cei care au astfel de raţionamente greşite în psihic cunosc destul de bine anumite domenii ale manifestării – problema e că pornind de aici ei pot ajunge să considere, în mod evident greşit, că ei le ştiu pe toate.

23.1.2 Aici mai e de luat în considerare şi faptul că pentru un sistem nu este esenţial ca un element să ştie să facă ceva, ci e esenţial să ştie să facă şi în acelaşi timp să şi facă ceva cu ceea ce ştie (nu e suficient să ne îngâmfăm cu ce ştim, ci e necesar să-i ajutăm pe ceilalţi cu ceea ce ştim – (înţelege – AJUTĂ).

23.1.3 Această lipsă de bunăvoinţă şi ajutor faţă de celelalte elemente ale sistemului social ne-o semnalizează supraconştientul, când ne transmite semnalele de suferinţă psihică specifice vanităţii, îngâmfării, aroganţei, dispreţului, rigidităţii, răcelii, trufiei, înfumurării, lăudăroşeniei etc. (prin aceste atitudini punem în pericol armonia sistemului).

23.2- ne aşteptăm ca prin simplul fapt că ne autocompătimim, că ne plângem de milă pentru că nu am reuşit la un moment dat să facem ceva sau pentru că nu ne-a reuşit ceva care ţinea de alţii etc., acel lucru să se rezolve de la sine.

23.2.1 Rezistenţele sunt prezente cum am mai spus în tot ceea ce facem: recunoscându-le, trebuie să insistăm pentru a le depăşi încetul cu încetul.

23.2.2 Iar lucrurile care nu depind în mod direct de noi le putem doar influenţa şi atât.

23.3- ne aşteptăm ca anumite lucruri (obiecte, fiinţe, stări) să fie întotdeauna ale noastre (să nu le pierdem niciodată), dar acest lucru ştim cu toţii că e imposibil: totul în jurul nostru şi în noi se schimbă necontenit.

23.3.1 Stările de amor propriu, de invidie, de gelozie semnalizează astfel de aşteptări false care se manifestă sub forma unor ataşamente neîntemeiate sau speranţe deşarte.

23.3.2 Starea de invidie ne semnalizează că avem în psihic o aşteptare falsă, prin care ne aşteptăm ca şi noi să avem (să simţim, să fim) tot ce au (ce simt, ce sunt) şi ceilalţi (alţii).

23.3.3 Ori ştim că această aşteptare e ceva imposibil: diferenţele dintre oameni există, fiind dependente sau independente de ei (fiind date de contextul social, de moştenirea genetică, de efortul individual al fiecăruia etc.).

23.3.4 A ne aştepta ca toate aceste diferenţe să dispară e a dori să dispară instituţiile unui sistem (specializarea elementelor), lucru care bineînţeles pune în pericol armonia lui şi acest lucru este semnalat prompt de supraconştient prin semnalele de suferinţă psihică specifice invidiei şi amorului propriu.

23.3.5 La fel starea de gelozie ne semnalizează că avem în psihic exact în acel moment o aşteptare falsă, care se manifestă sub forma unor ataşamente neîntemeiate."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Calmul şi mânia - exemple

2008-04-20T15:32:00.000-07:00

"Exemplul 1 Viorel s-a mâniat pentru că o cunoştinţă de a sa nu a venit la timp la o întâlnire, deşi promise că nu va întârzia.

Să parcurgem în acest caz etapele Armonizării Psihice:

1. Starea resimţită era una de iritare, de enervare, de mânie – o stare specifică de suferinţă psihică, care semnaliza un raţionament greşit.

2. Evenimentul e cel descris mai sus: cunoştinţa a întârziat 20 de minute la întâlnire.

3. În acele momente Viorel avea în psihic raţionamente de genul:

a. “Nu înţeleg de ce promite dacă nu-şi poate respecta promisiunile”.

b. “Iarăşi întârzie: mereu face astfel” etc.

4. Greşelile de raţionament se pot observa foarte repede dacă identificăm raţionamentele mai profunde pe care cele înşirate mai sus le implică:

a. “Ar trebui să-şi respecte întotdeauna promisiunile”.

Aşteptarea falsă specifică este de a ne aştepta ca toţi oamenii să-şi respecte întotdeauna promisiunile pe care le fac - lucru evident imposibil: din diferite motive dependente sau independente de ei oamenii nu-şi pot respecta întotdeauna promisiunile.

Înţelegând aceasta, înţelegem şi că acest caz în care cunoştinţa întârzie este unul în care o promisiune nu a putut fi respectată – urmează să vedem mai târziu de ce.

b. “El întotdeauna întârzie dar ar trebui să nu întârzie niciodată”.

Aşteptarea falsă e evidentă: din diferite motive fiecare dintre noi întârziem mai des sau mai rar la diferite întâlniri.

Vedem astfel că raţionamentele greşite identificate la punctul 4. sunt caracterizate de aşteptări false evidente (ne aşteptăm să se întâmple lucruri imposibile) şi astfel le eliminăm pe acestea din psihic.

Odată cu eliminarea şi înlocuirea lor cu raţionamente corecte (“Oamenii întârzie uneori, iar alteori ajung la timp la întâlniri din motive dependente sau independente de ei. “) starea de mânie (enervare) vedem că dispare “ca prin minune”, nemaiavând deocamdată ce indica.

Exemplul 2 Claudiu lucrează la calculator şi i se tot blochează programele cu care lucrează.

1. Starea este aceea de iritare, enervare…

2. Evenimentul este modul de funcţionare al calculatorului.

3. Raţionamentele identificate în acel moment sunt:

- “Fir-ar să fie de calculator, iarăşi s-a blocat”.

- “Calculatorul ăsta este prost de-a binelea, eu fac tot ce trebuie şi el se tot blochează”.

4. Raţionamentele greşite profunde implicate de raţionamentele de mai sus sunt:

- “Ar trebui ca acest calculator să nu se blocheze niciodată”.

Ştim însă că din diferite motive legate mai ales de proasta folosire a calculatorului de către utilizator acesta se mai blochează din când în când.

- “Ar trebui ca eu întotdeauna să fac bine ceea ce fac: ar trebui ca eu să nu greşesc niciodată”.

Aşteptarea falsă este evidentă: omul este supus greşelii – astfel că greşeşte din când în când: conştientizând acest adevăr, e important să înveţe din ele şi să fie atent să nu le mai repete.

Exemplul 3 Anda stătea la coadă la ghişeu la o bancă şi cineva a intrat în faţă.

Fără să zică nimic, ea s-a mâniat în sinea ei din cauza faptului că oamenii nu respectă regulile…

1. Starea este de iritare, agitaţie, stres, mânie…

2. Evenimentul e cel descris mai sus.

3. În acel moment, Anda lăsa să se manifeste în psihicul ei raţionamente de genul:

a. “Ce oameni nesimţiţi: intră peste rând – să stea şi ei la coadă ca toţi ceilalţi”.

b. “De ce nu respectă şi ei regulile ca toţi ceilalţi? Dacă n-aş fi o doamnă le-aş zice câteva…” etc.

4. Raţionamentul greşit implicat de cele de mai sus este:

- “Ar trebui ca toţi oamenii întotdeauna să respecte diferitele reguli sociale (explicite sau tacite).”

Ştim că regulile nu sunt respectate întotdeauna de toţi oamenii, aşa că aşteptarea falsă pe care o avea Anda în acel moment este evidentă.

Prin starea de suferinţă psihică specifică mâniei, supraconştientul i-a semnalizat Andei că susţine în acel moment în sine (în mod explicit sau implicit) un raţionament greşit.

Acesta, odată identificat şi corectat duce la dispariţia stării de mânie.

Observaţie: Identificarea şi corectarea raţionamentului greşit identificat la punctul 4 trebuie repetată în mod conştient, de mai multe ori, în circumstanţe similare celor de mai sus (când automatismul mâniei va vrea să se manifeste de la sine), până când raţionamentul nou creat (cel corect) se transformă el însuşi într-un automatism psihic, manifestându-se în locul celui greşit de acum înainte (în circumstanţele în care înainte se manifesta cel greşit).

De aceea Armonizarea Psihică individuală cere un efort conştient îndelungat: nu se face peste noapte!

Exemplul 4 Fiind în bucătărie, mama Gabrielei i-a spus pe un ton mai răstit să fie atentă şi să amestece într-o cratiţă care era pe foc (pentru a nu i se prinde conţinutul de fundul cratiţei).

1. Starea care a apărut în acele circumstanţe era una de iritare, de mânie…

2. Circumstanţele sunt cele de mai sus.

3. În acele momente, în psihicul Gabrielei erau găzduite raţionamente de genul:

a) “Numai la mine se răsteşte”.

b) “Putea să se ducă şi singură”.

c) “Ce-mi dă mie ordine, ştiu şi singură să amestec…”.

4. Raţionamentele greşite implicate de cele de mai sus (care sunt susţinute implicit dacă cele enumerate la punctul 3 sunt susţinute în psihic, fiind de fapt rădăcina acelora) sunt de genul:

a) “Ar trebui ca niciodată să nu se răstească nimeni la mine”.

Ştim că din diferite motive, oamenii ridică din când în când vocea.

A ne aştepta să nu o facă niciodată e ca şi cum ne-am aştepta ca vaca să zboare etc. – înseamnă a susţine în psihicul nostru o aşteptare falsă (lucru semnalizat de supraconştient prin semnalul de suferinţă psihică specific stării de mânie).

b) “Ar trebui ca întotdeauna eu să fac singură toate lucrurile pe care pot să le fac singură.”

Nu întotdeauna lucrurile pe care le putem face ajungem să le şi facem.

A ne aştepta la contrariu este evident o aşteptare falsă.

c) “Ar trebui ca nimeni niciodată să nu-mi dea mie ordine”.

Oamenii fac ce vor cu limba lor şi din când în când “dau şi ordine” la alţi (din diferite motive şi în diferite circumstanţe).

Observaţie: În psihic, la un moment dat se pot manifesta deodată mai multe tipuri de raţionamente greşite: în acest caz trebuie analizate şi identificate pe rând greşelile ce le caracterizează pe fiecare.

La un moment dat putem fi siguri că în psihicul nostru nu se mai manifestă nici un raţionament greşit, doar dacă semnalul de suferinţă psihică cu diferitele sale manifestări nu se mai manifestă şi se manifestă doar semnalul de armonie (o stare de pace, linişte, relaxare, de “bine”).

După un număr de cazuri de raţionamente greşite specifice mâniei (sau orgoliului sau tristeţii etc.) identificate şi corectate, se identifică procesul general care stă în spatele oricărei manifestări a mâniei (anume, formula generală a aşteptării false specifice mâniei) şi astfel aceasta va înceta să ne mai deranjeze în mod serios.

Putem şti deci că am eliminat din psihic automatismele greşite dacă acestea nu se mai manifestă (nu ne mai deranjează) în circumstanţe în care înainte o făceau.

Exemplul 5 Corina s-a mâniat pentru că colegele ei de apartament au plecat să alerge prin parc fără să o invite să vină şi ea cu ele.

1. Starea pe care a simţit-o atunci “a fost una neplăcută”, specifică mâniei.

Prin această stare, supraconştientul o atenţiona că chiar în acel moment în psihicul ei se manifesta un raţionament greşit.

2. Circumstanţele în care semnalul mâniei a apărut au fost cele menţionate mai sus.

3. În acele momente, în psihicul Corinei se manifesta un raţionament de genul următor:

- “Colegele mele sunt nişte persoane aiurea; sunt total lipsite de bun simţ…”

4. Raţionamentul greşit implicat de raţionamentul de mai sus este următorul:

“Toţi oamenii ar trebui să aibă întotdeauna bun simţ (să se comporte aşa cum consider eu că ar trebui să se comporte)”.

Aşteptarea falsă în acest caz e evidentă: oamenii nu se comportă întotdeauna aşa cum vrem noi să o facă.

A aştepta contrariul este o dovadă de ignoranţă în ceea ce priveşte realitatea (atitudinile comportamentale ale oamenilor).

***

20. Ne vom opri aici cu exemplele în ceea ce priveşte raţionamentele greşite specifice mâniei.

21. Pe baza lor şi pe baza cunoaşterii formulei de manifestare a aşteptărilor false în general, se poate identifica cu uşurinţă care sunt greşelile de raţionament specifice în cazul diferitelor forme de manifestare ale mâniei.

22. Vedem că în ceea ce priveşte aceste aşteptări false, forma lor generală este aceeaşi: diferă doar obiectul în legătură cu care se creează aceste aşteptări false, diferă doar motivul specific (circumstanţele specifice) aduse ca argument pentru manifestarea mâniei.

23. Aceste circumstanţe specifice sunt infinit variate (“omul se poate mânia din orice”), dar nu ele sunt definitorii pentru apariţia stării de mânie, ci doar raţionamentele greşite pe care ni le formăm în legătură cu aceste circumstanţe, aşteptările false pe care le susţinem în noi (dobândite de obicei prin copiere din societate) în legătură cu natura acestor obiecte.

24. Astfel ne aşteptăm să se întâmple lucruri care sunt imposibil să se întâmple: ca toţi oamenii să se comporte aşa cum vrem noi, ca toate lucrurile să meargă de la sine (fără rezistenţe), ca starea unor obiecte să nu se deterioreze niciodată etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Calmul şi mânia

2008-04-20T15:29:00.000-07:00

"1. Pentru nivelul mentalului concret sunt cel puţin şapte moduri fundamental greşite de gândire şi anume cele specifice mâniei, orgoliului, tristeţii, fricii, lenii, lăcomiei şi desfrâului.

2. În continuare le vom trata pe fiecare dintre acestea, dând şi exemple concrete în ceea ce priveşte modul cum Armonizarea Psihică se poate aplica pentru corectarea deformărilor de raţionament ce le caracterizează.

3. Exemplele sunt inspirate din cazuri reale întâlnite de autor în cadrul seminariilor de Armonizare Psihică pe care le-a organizat.

***

4. Când Supraconştientul transmite conştientului semnale de suferinţă psihică specifice mâniei (cum sunt cele specifice iritării, enervării, supărării, mâniei, furiei, revoltei, urii, ranchiunei, etc.), putem fi siguri că exact în acel moment în psihicul nostru se manifestă un raţionament greşit.

5. Ştiind aceasta putem începe imediat să identificăm greşeala de raţionament, caracterizată de obicei printr-o aşteptare falsă care-i corespunde şi astfel să o corectăm.

***

6. Cu toţii am experimentat starea de mînie (la un moment sau altul, într-o formă sau alta) şi ştim că atunci, când aceasta apare în psihicul nostru, avem o atitudine distructivă, necontrolată faţă de ceea ce ne înconjoară sau faţă de noi înşine.

7. Această atitudine deranjează armonia sistemului psihic şi fizic şi suntem atenţionaţi să remediem situaţia prin suferinţa care apare: stres, nelinişte, angoasă, mânie.

8. Ea merge de la o simplă nelinişte până la furie şi ură şi chiar violenţă scăpată de sub control.

9. Cauza apariţiei acestor raţioanamente greşite specifice mâniei, este evident o aşteptare falsă - care poate fi după caz specifică orgoliului (ne aşteptăm ca ceilalţi să ne facă întotdeauna pe plac) sau lenii (nu învăţăm şi apoi ne mâniem că de ce am luat note mici...) sau lăcomiei etc.

10. În funcţie de fiecare caz de manifestare a mâniei putem identifica o aşteptare falsă specifică care a generat mânia.

11. Prin conştientizarea ei (a inutilităţii şi absurdităţii ei) această stare dispare.

12. De exemplu, să presupunem că la un anumit moment din timpul zilei apare în noi semnalul (starea emoţională) specific (ă) mâniei.

13. Fiind în auto-observare o conştientizăm şi încercăm să aflăm din ce cauză a apărut, care este aşteptarea falsă care a generat-o.

14. Astfel, să zicem că vedem că ea a apărut în împrejurarea în care cineva ne-a înjurat mai devreme.

15. Aşteptarea falsă e că ne aşteptam ca acea persoană să nu ne înjure niciodată şi să ne facă întotdeauna pe plac.

16. Acum ne întrebăm de ce a făcut-o sau ne gândim ce o să-i facem noi…, în loc să conştientizăm pur şi simplu că acea persoană poate să facă ce vrea (cu consecinţele de rigoare);

16.1- că nu o controlăm şi nici nu vom putea să o facem vreodată cu adevărat;

16.2- şi astfel să luăm cu o atitudine de iubire (bunăvoinţă, dorinţă de a ajuta, calm…) măsurile corespunzătore (în măsura în care le putem lua), menite a reface armonia interioară şi exterioară distrusă în urma interacţiunii cu evenimentul disturbator (în acest caz înjurătura):

16.3- să constatăm şi să ne adaptăm optim situaţiei, cu linişte şi calm, prin înţelegerea senină a circumstanţei ivite.

***

17. Raţionamentele corecte (virtuţile) opuse mâniei sunt cele specifice (generatoare ale) liniştii interioare, calmului, seninătăţii, detaşării.

18. Aceste stări apar negreşit în noi dacă reuşim să păstrăm armonia interioară şi exterioară prin acţiuni constructive pornite din iubire şi înţelegere profundă a realităţii, dacă renunţăm să mai susţinem în noi revolte inutile, speranţe deşarte şi ataşamente absurde (şi/sau diferite alte forme specifice ale aşteptărilor false).

19. Raţionamentele corecte specifice calmului şi detaşarii sunt cele prin care constatăm realitatea în mod cît mai corect şi mai obiectiv cu putinţă şi ne adaptăm optim şi rapid manifestărilor ei (mai ales acelor manifestări care încearcă să distrugă armonia şi existenţa proprie) prin luarea deciziilor şi efectuarea acţiunilor care se impun pentru acesata."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Amintirea de conştient

2008-04-20T15:26:00.000-07:00

"1. După ce dobândim capacitatea de detaşare de propriile moduri de gândire (de vechile automatisme), după ce “trezim” conştientul, trebuie să-l menţinem trezit şi facem aceasta punându-l să lucreze: să analizeze cu atenţie şi spirit de discernământ tot ceea ce-l înconjoară şi toate raţionamentele pe care el le creează.

2. Pentru aceasta trebuie să practicăm “amintirea de conştient” (de “sine”), care presupune a nu mai lăsa să se manifeste în mod automat subconştientul (automatismele lui mentale) şi a analiza atent, conştient toate circumstanţele cu care ne confruntăm.

***

3. Majoritatea oamenilor acţionează mai tot timpul (98% din el) cu conştiinţa “adormită”, din “instinct”, pe pilot automat, acţionează mecanic, sub influenţa automatismelor din psihicul lor, lăsându-se modelaţi de exterior (mediu), fără să opună nici cea mai mică rezistenţă.

4. Ei nu fac ce vor ei, nu sunt stăpâni pe ei, ci viaţa (exteriorul, împrejurările, circumstanţele) îi ghidează şi le dau o direcţie vieţii lor.

5. Prin urmare psihicul oamenilor cuprinde o mare mulţime de automatisme de gândire (nişte răspunsuri/ reacţii standard pe care de obicei le-au copiat automat din societate şi pe baza cărora acţionează); automatisme de gândire, pe care însă nu au stat niciodată să le analizeze spre a vedea dacă sunt corecte, sau dacă nu cumva au copiat din instinct de turmă un mod greşit de gândire specific societăţii în care trăiesc, mod care o să le provoace suferinţă mai devreme sau mai târziu.

6. Psihicul nostru nu este obişnuit (nu a fost învăţat de societatea actuală) să gândească, să aibă o atitudine critică (în sens constructiv) faţă de mediul înconjurător.

7. De aceea e necesar un proces de instalare în propriul psihic a unei atitudini de alertă percepţie, de critică constructivă, de triere a informaţiilor cu care vine în contact, de analiză lucidă, profundă, a mediului în care se află.

8. Pentru aceasta, mai întâi trebuie să ne aducem “aminte de noi”, cât mai des posibil, să ne aducem aminte că mai suntem şi noi printre circumstanţe, că avem şi noi o vorbă de spus, că nu este neapărat să funcţionăm tot timpul ca nişte roboţi fără gândire proprie care au copiat automat (eventual cu minore ajustări) gândirea societăţii în care s-au născut.

9. Trebuie să învăţăm să fim revoluţionari, să trecem prin filtrul raţiunii proprii cât mai profund posibil toate aspectele sociale, filozofice, religioase, ştiinţifice, economice, psihologice,… cu care ne întâlnim.

***

3. Când practicăm “amintirea de conştient” pe parcursul zilei (de cât mai multe ori) vom fi atenţi pentru a conştientiza cât mai profund următoarele trei aspecte fundamentale de manifestare specifice fiecăror circumstanţe cu care ne confruntăm la un moment dat:

3.1- Spaţiul – analizăm atenţi la detalii spaţiul, locul în care ne aflăm în acel moment (stabilim poziţia noastră în acel spaţiu prin observare atentă şi analiză conştientă a lui, prin conştientizarea perceptivă atentă a fiecărui detaliu ce îl caracterizează: forme, culori, obiecte, persoane etc.)

3.1.1 Astfel vom căuta să observăm amănunţit ceea ce ne înconjoară, în cele mai mici detalii, vom căuta să obligăm mintea să raţioneze, să se întrebe dacă aceste “detalii” sunt normale, logice, raţionale, chiar dacă în general lucrurile par să fie normale.

3.1.2 Ne vom întreba ce căutăm noi în acel spaţiu, dacă prezenţa noastră acolo ne este utilă, ne este favorabilă, în cel mai înalt grad, dacă fiind prezenţi în acel spaţiu (de exemplu prin baruri pe cale de a ne îmbăta “criţă”, în manifestaţii pe cale de a ne bate, etc.) nu ne facem mai mult rău decât bine.

3.1.3 Ne vom întreba, în acele momente, dacă luăm o atitudine corespunzătore acţiunilor desfăşurate în acel spaţiu, o atitudine care să ne fie favorabilă.

3.1.4 De obicei acţionăm pe pilot automat, suntem prezenţi în anumite spaţii purtaţi de circumstanţe, fără a ne întreba ce căutăm noi acolo, dacă foloseşte la ceva prezenţa noastră acolo.

3.1.5 De aceea pentru a stabilii acest lucru e necesară de fiecare dată o analiză profundă (de detaliu) a motivaţiilor care ne-au adus în acel spaţiu.

3.1.6 E imperios necesar să nu ne lăsăm purtaţi de curent, să nu acţionăm automat, să nu gândim la suprafaţă purtaţi de motivaţii puerile, să căutăm a gândi tot timpul profund, pentru a găsi cauze şi efecte care vin şi merg dincolo de precedentele, respectiv următoarele, cinci minute.

3.1.7 E apoi deasemenea foarte util să identificăm şi cît mai multe din efectele (pozitive şi/ sau nergative) care vor apărea în timp ca urmare a prezenţei noastre la un moment dat într-un anumit spaţiu.

3.2- Timpul – ne întrebăm: “Unde am fost mai înainte, unde suntem acum şi unde urmează să mergem?” (conştientizăm deci atenţi poziţia noastră în timp).

3.2.1 Pentru ca acţiunile noastre să ne fie cât mai utile e necesar să localizăm întotdeauna atât poziţia noastră în spaţiu, cum am arătat mai înainte, cât şi poziţia noastră în timp.

3.2.2 Astfel trebuie să ştim unde am fost mai înainte de timpul prezent şi unde urmează să mergem, trebuie să ne reactualizăm direcţia pe care ne-am stabilit-o şi pe care vrem să mergem în continuare pentru a ne atinge scopurile propuse.

3.2.3 De multe ori rătăcim fără o direcţie anume, fără un scop anume.

3.2.4 Astfel nici nu obţinem şi nici nu vom obţine ceva anume.

3.2.5 Trebuie să ne stabilim o direcţie anume pentru a obţine maximul de avantaj din acţiunile noastre, sau dacă deja avem o anumită direcţie să ne întrebăm prin prisma celor 3 întrebări fundamentale:

”- unde am fost mai înainte?

- unde sunt acum?

- unde voi merge (unde voi ajunge) mai departe?”,

dacă această direcţie e cea bună, e cea care ne apropie cel mai mult de ceea ce ne dorim cu toţii: linişte, pace, fericire, armonie.

3.2.6 Trebuie să ne obişnuim a ne pune cât mai des aceste întrebări pentru a conştientiza cât mai bine, cine suntem şi ce vrem să obţinem cu adevărat.

3.2.7 Amintindu-ne trecutul (fără regrete sau păreri de rău), întărim poziţia prezentului, dându-i un sens acestuia, iar pe această bază putem proiecta un viitor oarecare.

3.2.8 Dacă nu ştim şi nu conştientizăm, unde am fost şi unde suntem, e clar că nu vom şti, nu vom conştientiza, nici unde vom merge.

3.2.9 E imperios necesar să conştientizăm sensul şi direcţiile cele mai bune pe care le putem da acţiunilor noastre în timp şi în spaţiu pentru a nu mai fi la cheremul valurilor vieţii, pentru a nu mai fi purtaţi la întâmplare de mofturile mediului înconjurător, pentru a deveni stăpâni pe noi şi pe deplin responsabili de ceea ce trăim şi simţim, pe deplin în control asupra potenţialităţilor noastre.

3.2.10 Deci, dragi fraţi şi surori, întrebaţi-vă cât mai des, şi încearcaţi să conştientizaţi cât mai bine, răspunsurile pe care vi le daţi la următoarele 3 întrebări: “unde am fost mai înainte?; unde sunt acum?; unde voi merge de aici?”

3.2.11 Credeţi-mă, e în avantajul vostru major să ştiţi cu mare claritate ce vreţi cu adevărat!

3.3- Mentalul – suntem atenţi să nu ne implicăm în circumstanţele specifice timpului şi spaţiului “uitând de noi”, să nu ne identificăm cu vechi automatisme mentale declanşate de acele circumstanţe şi să nu lăsăm imaginaţia să scape de sub control pierzându-ne în speranţe deşarte sau himere irealizabile (care ne distrag atenţia de la prezent).

3.3.1 E în avantajul nostru evident să ne amintim mai mereu, în mijlocul împrejurărilor de care suntem asaltaţi cine suntem şi ce vrem noi de fapt să obţinem în acele momente.

3.3.2 E necesar astfel să rupem acele automatisme mentale neavantajoase pe care le avem în psihic şi, în acest sens, un ajutor semnificativ, este şi efortul conştient pe care va trebui să-l facem spre a nu ne identifica (cel puţin pe perioada execiţiului) cu diverse gânduri, probleme, emoţii cu care intrăm în contact.

3.3.3 Pur şi simplu vom sta ceva vreme şi vom privi ce gânduri avem, pur şi simplu vom sta şi vom privi lucrurile şi problemele din faţa noastră, sau emoţiile pe care le avem, fără a ne pune în “pielea acestora”.

3.3.4 Încearcăm în acele momente să privim aceste aspecte detaşat, încercăm să le analizăm cât mai obiectiv cu putinţă.

3.3.5 E necesar astfel, ca în primul rând, noi, pur şi simplu să observăm şi atât!

3.3.6 Astfel o să constatăm că putem vedea mult mai multe aspecte ale problemelor cu care ne confruntăm (aspecte care ne ajută apoi să le găsim soluţii acestora).

3.3.7 Această vizune extinsă e posibil să apară deoarece acum nu mai suntem agitaţi, implicaţi, prinşi şi stresaţi de problema (gândul, emoţia) respectivă.

3.3.8 Acum noi pur şi simplu stăm liniştiţi, în pace, şi analizăm detaşaţi aceste gânduri şi emoţii, le privim oarecum ca fiind ceva exterior nouă (deşi ele fac parte din identitatea nostră integrală).

3.3.9 Diversele gânduri sau emoţii vin şi pleacă, conştientul rămâne.

3.3.10 El este creatorul acestor gânduri şi emoţii.

3.3.11 Odată conştientizat acest adevăr, multe gânduri şi emoţii nesemnificative, dar sâcâitoare vor dispărea.

3.3.12 Multe probleme, vom vedea astfel, că nu sunt aşa de grave pe cât credeam pe vremea când ne identificam exagerat cu jocul lor, şi vom conştientiza că de fapt ne agitam nejustificat de mult pentru nişte lucruri cu adevărat fără importanţă raportat la ceea ce este cu adevărat important: stăpânirea de sine, binele, frumosul, căutarea adevărului, Idealul.

3.3.13 E necesar apoi să nu ne implicăm în diferite acţiuni “uitând de noi”.

3.3.14 Vom căuta astfel să fim cât mai conştienţi de ceea ce facem, cât mai conştienţi de consecinţele reale ale acţiunilor pe care le desfăşurăm.

3.3.15 Să nu ne imaginăm însă consecinţe “fabuloase” ci trebuie să căutăm să vedem cît mai obiectiv doar consecinţele adevărate, reale.

3.3.16 E nevoie astfel de o dublă atenţie: pe de o parte să fim atenţi la acţiunile pe care le întreprindem iar pe de altă parte să fim atenţi la conştientul (psihicul) propriu şi la adevăratele motive care ne îndeamnă să facem acele acţiuni.

3.3.17 Acestea trebuie analizate la sânge pentru a vedea cu adevărat dacă ele sunt corecte, dacă vor putea fi atinse cu adevărat.

3.3.18 Mulţi oameni implicându-se exagerat (şi uitând de ei astfel) în acţiunile pe care le fac îşi zic: “trebuie să obţin cutare sau cutare lucru pentru că trebuie, pentru că nu se poate altfel: trebuie şi aşa o să fie!”

3.3.19 Şi astfel, de multe ori, vor să obţină lucruri imposibile, îşi creează aşteptări false în legătură cu rezultatul acţiunilor lor, nu iau în calcul posibilitatea unui eşec, pentru a avea astfel un plan de rezervă şi astfel vor fi luaţi prin surprindere la impactul cu realitatea obiectivă, care nu se schimbă după placul lor şi vor suferi, fiind incapabili să se adapteze optim acestei realităţi.

3.3.20 Dragul nostru frate întru fiinţă nu te implica uitând de tine, nu te lăsa în voia pasiunilor, a emoţiilor, a raţiunilor superficiale.

3.3.21 Nu încerca să transformi cu orice preţ realitatea după placul tău, că nu vei reuşi.

3.3.22 Mai înţelept este să CONSTAŢI care este această realitate şi să TE ADAPTEZI EI, să-i cunoşti legile şi modul ei de a fi şi să te integrezi lor.

3.3.23 Astfel nu vei fi luat prin surprindere şi nu vei suferi, pentru că, cunoscând realitatea, nu te vei aştepta niciodată să se întâmple lucruri imposibile.

3.3.24 De fapt, nu te vei aştepta niciodată la altceva decât la ceea ce se întâmplă, indiferent de ceea ce se întâmplă!

3.3.25 Asta înseamnă a trăi în prezent!

3.3.26 Asta nu te împiedică însă să iei atitudine în cadrul acestei realităţi dacă e cazul.

3.3.27 Această atitudine îţi e îndreptată spre Iubire, Cunoaştere şi Forţă; înspre Bine, Adevăr şi Frumos; înspre Libertate, Dreptate şi Unitate; înspre Absolut (perfecţionare, desăvârşire) şi orice altă atitudine nu-ţi poate fi sortită decât eşecului.

3.3.28 Vom căuta apoi ca pe cât posibil pe durata exerciţiului de amintire de conştient să nu avem o imaginaţie scăpată de sub control.

3.3.29 În acele momente Gândurile nu trebuie lăsate să meargă, să se desfăşoare aşa, la întâmplare, unele din altele, fără a le da nici o direcţie precisă, pentru că aceasta înseamnă doar o pierdere de timp.

3.3.30 Gândurilor trebuie să li se dea un scop precis, o direcţie pe care să o urmeze.

3.3.31 Doar astfel ne vor fi cu adevărat utile şi ne vor ajuta să rezolvăm problemele cu care ne confruntăm mult mai repede, şi mult, mult mai bine!

3.3.32 Gândurile oricum se succed unele după altele.

3.3.33 Rămâne ca noi să nu le lăsăm să se succedeadă la întâmplare şi să le dăm o direcţie.

3.3.34 Nu trebuie să ne pierdem vremea cu a ne imagina realizarea a tot felul de dorinţe himerice pe care ştim clar că nu le putem realiza.

3.3.35 Ştim că ne complacem doar în visare şi ne facem inima amară că nu le putem îndeplini.

3.3.36 Dacă tot ne place să ne gândim la lucruri greu de realizat, nu e suficient dacă ne tot spunem “ce bine ar fi dacă…”, ci e necesar să ne stabilim clar ceea ce vrem să obţinem; dacă e posibil să obţinem ceea ce vrem să obţinem şi dacă da, ce trebuie să facem pentru a-l obţine; iar apoi să facem ceea ce trebuie să facem.

3.3.37 A visa doar aşa, ca să ne aflăm în treabă, e pierdere de vreme, pe lângă faptul că atunci e foarte probabil să accesăm şi diferite moduri greşite de gândire pe care le avem (lene, tristeţe, mânie…, credinţe dogmatice) şi vom suferi.

3.3.38 Vom suferi pentru că avem speranţe deşarte, aşteptări false, atitudini greşite faţă de noi şi faţă de realitate, faţă de ceea ce ne înconjoară.

***

4. Amintirea de Conştient presupune deci analiza atentă, critică a circumstanţelor cu care ne confruntăm în momentul prezent şi a reacţiilor mentale pe care le avem la aceste circumstanţe.

5. Ea este la mijloc între exerciţiul de contemplare şi Armonizarea Psihică propriuzisă, având cum am mai spus rolul de a întări capacitatea de detaşare şi de analiză atentă discriminativă a realităţii, pe care o are conştientul nostru la un moment dat.

***

6. Subliniind din nou importanţa acestui exerciţiu de amintire de conştient, e util să mai precizăm că el trebuie făcut de cât mai multe ori posibil în decursul unei zile (de câte ori ne aducem aminte de el), dacă vrem să ajungem într-un timp cât mai scurt la o cunoaştere a realităţii cât mai apropiată de ceea ce există cu adevărat.

7. De fiecare dată când vom face acest exerciţiu fie că suntem în casă, la televizor, pe drum, în troleu, la serviciu, la cineva în vizită…; ne vom concentra deci atenţia asupra celor trei aspecte fundamentale menţionate: spaţiul, timpul şi mentalul (cu neimplicarea, non-identificarea şi controlul imaginaţiei aferente acestuia) încercând să le analizăm cât mai atent pentru a ne mări CONŞTIINŢA, gradul în care suntem conştienţi de noi şi de ceea ce ne înconjoară cu rezultate ce evident nu pot fi decât în avantajul nostru.

***

8. Am descris până acum fundamentele pe care se bazează Armonizarea Psihică, condiţiile şi diferite metode ajutătoare pentru începerea ei şi de asemenea mersul şi etapele ei.

9. Pe baza acestor informaţii cei care vor să parcurgă procesul de Armonizare Psihică pot începe de acum să o facă.

10. În continuare, vom descrie aplicaţii cazuistice care să-l familiarizeze şi mai mult pe novice cu modul de practică concretă a procesului de Armonizare Psihică."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Întărirea conştientului prin contemplare

2008-04-20T15:23:00.000-07:00

"1. Metoda de întărire a manifestării conştientului specifică contemplării presupune ca pentru o anumită perioadă de timp (de la zece minute în sus) să adoptăm faţă de circumstanţele cu care intrăm în contact şi faţă de automatismele mentale (gânduri, raţionamente) declanşate automat de aceste circumstanţe, o atitudine de contemplare:

1.1- doar le privim fără comentarii, doar le privim cu atenţie, fără însă a dezvolta sau analiza nici un raţionament care apare în faţa conştientului.

2. Doar privim atenţi, fără să dezvoltăm nici un raţionament.

3. Atâta timp cât menţinem această atitudine de contemplare faţă de propriile noastre gânduri care se nasc în legătură cu diferite circumstanţe în mod automat, conştientizăm din ce în ce mai profund că noi nu suntem doar aceste gânduri, ci suntem şi o o instituţie psihică care le creează pe acestea.

4. Vom observa cum acestea vin şi pleacă, se apropie şi se depărtează de conştientul nostru şi dacă acesta nu le susţine pe nici una dintre ele (nu se identifică cu ele, nu le lasă să se manifeste automat) acestea nu se vor putea manifesta.

5. Atunci, în aceste momente când practicăm contemplarea (non-identificarea şi non-implicarea), propriilor gânduri conştientizăm că noi nu suntem doar aceste gânduri, că noi suntem şi creatorul lor:

5.1- conştientizăm rolul de creator şi coordonator al automatismelor mentale subconştiente pe care îl are conştientul.

6. Contemplarea o putem face aşezaţi fiind sau în mişcare.

7. Când o facem în mişcare fiind vom fi atenţi la fiecare mişcare pe care o facem - doar o vom contempla fără să o analizăm în vreun fel (doar conştientizăm mişcările).

8. Dacă mergem doar mergem, dacă stăm doar stăm, dacă mâncăm doar mâncăm – doar contemplăm aceste acţiuni fără a susţine sau dezvolta în psihicul nostru nici un automatism mental declanşat de aceste circumstanţe.

9. Datorită specificului exerciţiului, e necesar să fim precauţi cu practica lui: să nu îl facem când avem de efectuat operaţii mai complexe sau mai periculoase (când mergem cu maşina etc.), să nu îl facem în locuri cu grad crescut de pericol (pe stradă, etc).

10. Acest exerciţiu e menit pentru a mări capacitatea proprie de detaşare şi pentru a putea astfel mai uşor ulterior a împiedica pentru un timp manifestarea automată a vechilor automatisme - timp necesar pentru analiza conştientă critică, detaşată, atentă a lor.

11. Prin acest exerciţiu, conştientul este întărit fiind folosit într-o manieră specifică lui - privirea atentă a circumstanţelor cu care ne confruntăm şi detaşarea de ele pentru a le putea analiza obiectiv.

12. Dar conştientul mai are o funcţie care vine imediat (în mod natural), după cea precizată mai sus, anume aceea de analiză critică, discriminativă a acestor circumstanţe pe care acum (după detaşare) le poate analiza cât mai obiectiv.

13. Exerciţiul de contemplare are rolul lui specific şi limitat precizat mai sus şi trebuie luat ca atare.

14. Este recomandat a fi practicat zilnic în reprize de cel puţin zece minute (în circumstanţe prielnice), cel puţin pe perioada primelor luni de practică a Armonizării Psihice, pentru a se putea astfel întări cât mai mult capacitatea de detaşare conştientă necesară pentru parcurgerea acestui proces."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Cum se „trezeşte” conştientul (conştiinţa)?

2008-04-20T15:21:00.000-07:00

"1. Răspunsul e simplu: la contactul cu circumstanţe noi, altele decât cele pentru care el a creat deja automatisme mentale de răspuns.

2. Când psihicul se confruntă cu circumstanţe noi, cu informaţii noi, pentru care conştientul nu a avut cum să pregătească nici un răspuns încă (nici un automatism mental), conştiinţa este în mod natural activată.

3. Deci pentru a putea trezi conştiinţa dintr-un psihic dat acesta trebuie confruntat cu circumstanţe absolut noi sau informaţii noi cu care nu s-a mai confruntat înainte şi ţinut în contact cu aceste circumstanţe până se “dezmeticeşte pe deplin”.

4. Aceasta deoarece mai ales dacă a “dormit” mult, conştiinţa se trezeşte şi se dezmeticeşte mai greu.

5. “Pilotul automat” confruntat cu circumstanţe noi caută prima dată să rezolve singur problema şi de obicei când se confruntă cu acestea, pentru că nu se poate adapta lor (datorită unor programe specifice încorporate, de genul “fricii” şi “orgoliului” ş.a.), fuge (încercă să fugă) de ele în circumstanţe familiare.

6. De aceea, pentru ca conştiinţa să se trezească pe deplin, trebuie ca psihicul să fie obligat într-un fel sau altul să stea în contact cu stimulii noi o mai lungă perioadă de timp pentru ca astfel “pilotul automat”, văzând că nu poate rezolva problema şi nici nu poate să o ocolească (să fugă de noile circumstanţe în circumstanţe familiare), să se simtă nevoit să trezească conştiinţa.

***

7. E ca şi cum stăpânul unei case ar da ordin dimineaţa slujitorilor săi ce să facă în diferite circumstanţe care crede el că se pot ivi atâta timp cât el doarme şi apoi merge la culcare.

8. Dacă el a reuşit să prevadă tot ce se poate întâmpla slujitorii vor ştii ce să facă în fiecare circumstanţă care va apare pe parcursul zilei şi nu va fi nevoie să-l trezească pe stăpân.

9. Dar dacă la un moment dat se confruntă cu o circumstanţă faţă de care stăpânul nu le-a spus în prealabil ce să facă atunci în prima fază vor încerca să o amâne, să o ocolească dacă se poate.

10. Dacă acest lucru nu se va putea atunci vor fi nevoiţi să-l trezească pe stăpân să le spună ce să facă în această circumstanţă.

11. Stăpânul este conştientul, slujitorii sunt automatismele mentale care se regăsesc în subconştient.

12. Aceştia au o libertate de acţiune relativ mică, pot improviza, dar numai puţin.

13. Conştientul e singurul care poate să hotărască ce să facă în circumstanţele cu adevărat noi.

14. Bineînţeles că conştientul ar trebui să fie treaz cât mai des cu putinţă şi să vegheze dacă automatismele mentale sunt sau nu potrivite în anumite circumstanţe.

15. Adică “stăpânul” nu ar trebui să doarmă în timpul zilei dacă vrea ca afacerile să-i meargă bine.

16. “Slujitorii” oricât interes şi-ar da nu pot să facă lucrurile la fel de bine singuri (de capul lor) – cu siguranţă nu la fel de bine ca atunci cînd ar fi coordonaţi şi supraveghiaţi tot timpul de “stăpân”.

***

17. În societatea actuală, conştientul oamenilor doarme pentru că societatea este de aşa natură încât încurajează prin tot ce face acest somn: după cum toată lumea ştie, ea încurajează memoria şi nu iniţiativa şi analiza lucidă permanentă.

18. Astfel, datorită contextului social, conştiinţa este solicitată destul de puţin să se manifeste şi ca atare nu o face.

19. Prin urmare, dacă apar circumstanţele noi şi conştiinţa se trezeşte pentru o vreme, mai trebuie ca apoi să fie menţinută trează (şi aici intervine necesitatea formării şi desfăşurării Armonizării Psihice de Grup), până “se obişnuieşte” a fi trează tot timpul pe parcursul zilei.

20. Astfel, cu timpul, se ajunge la stadiul în care conştientul este “treaz” tot timpul şi coordonează manifestarea diferitelor automatisme mentale, controlând deci nu numai crearea şi/sau distrugerea lor (respectiv întărirea /dezvoltarea şi/sau slăbirea lor), ci şi momentul când să se manifeste sau nu.

21. Este evident faptul că odată create automatismele se pot manifesta automat, fără intervenţia conştientului dacă acesta le permite acest lucru.

22. Aşadar oamenii, în contextul societăţii actuale, funcţionează mai mult pe „pilot automat”, folosindu-şi foarte puţin conştientul.

23. De aceea e nevoie să fie decuplaţi de pe “pilot automat” prin contactul cu circumstanţe noi (informaţii noi) şi apoi menţinuţi treji.

24. Trezirea (detaşarea de automatismele mentale, dezidentificarea de ele) se poate face dacă sunt informaţi de structura şi mecanismele psihicului prin cărţi, seminarii, conferinţe, contacte personale.

25. Menţinerea stării de trezire şi transformarea ei într-o constantă a psihicului se poate face prin activarea şi folosirea cât mai deasă a conştientului (a analizei discriminatorii, atente, a diferitelor circumstanţe (idei, concepte) cu care ne confruntăm la un moment dat).

26. Pentru întărirea definitivă a poziţiei conştientului (ca şi coordonator şi stăpân al subconştientului şi ca forţă receptivă şi atentă la semnalele transmise de supraconştient), unul din procedeele cele mai bune este parcurgerea procesului de Armonizare Psihică individuală descris în această carte.

27. Pentru începerea acestui proces trebuie, cum am mai precizat, să se trezească conştientul, să se realizeze că acesta este distinct de subconştient şi astfel să existe posibilitatea de a se detaşa de acesta pentru a-l putea analiza cu atenţie.

28. E imperios necesar ca conştientul să nu se mai identifice cu diferitele automatisme mentale (mânii, frici, tristeţi, dogme, credinţe etc.) pe care le crează, conştientizând că el are o natură diferită de a lor, că el (conştientul) le-a produs la un moment dat în trecut şi tot el le poate distruge dacă nu se mai dovedesc utile cu adevărat intereselor noastre - anume păstrarea armoniei şi existenţei Sistemului.

29. Subconştientul (diferitele raţionamente şi moduri de gândire specifice, devenite automatisme psihice) este creaţia conştientului cu care acesta se poate identifica în mod eronat doar când „adoarme”, doar când intră pe „pilot automat” şi îl lăsă pe acestea să acţioneze în locul său.

30. Odată trezită conştiinţa ea trebuie menţinută trează şi în acest sens ea trebuie să se antreneze, să efectueze Armonizarea Psihică individuală.

31. În paralel cu aceasta, pentru a-şi întări poziţia în cadrul psihicului, ea trebuie folosită cât mai des, trebuie menţinută la conducerea psihicului cât mai mult timp cu putinţă şi acest lucru se poate face prin două metode pe care le vom descrie în continuare, anume:

- contemplarea şi

- amintirea de conştient.

32. Trebuie să ne obişnuim a ne detaşa de propriile gânduri şi de diferitele circumstanţe cu care ne confruntăm şi să ne obişnuim să nu mai lăsăm să se manifeste automat vechile automatisme.

33. Această detaşare de vechile automatisme şi această întrerupere a manifestării lor automate se întăreşte prin practica constantă a tehnicilor de contemplare.

34. Analiza critică, discriminativă, specifică conştientului, e făcută posibilă de detaşarea şi întreruperea manifestării automate a vechilor automatisme şi se întăreşte prin practica constantă a “amintirii de conştient” şi a Armonizării Psihice individuale."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Activarea Conştientului

2008-04-20T15:19:00.000-07:00

"1. După cum am mai precizat, din diferite cauze, modurile de gândire pe care le are o fiinţă umană la un moment dat sunt în majoritatea lor copiate fără analiză din mediul cultural al societăţii în care au crescut.

2. Societatea (familia, prietenii, colegii etc.) îi spune copilului ce şi cum să gândească vis – a – vis de diferite circumstanţe, lui revenindu-i doar sarcina de a copia aceste moduri de gândire specifice societăţii (nici nu prea e încurajat să facă altfel).

3. Singura problemă în acest proces de creare a automatismelor mentale specifice unei persoane este că raţionamentele pe care societatea le prezintă spre adoptare (copiere) copilului în formare sunt multe dintre ele greşite (societatea actuală aprobă mânia, orgoliul, tristeţea, dogmatismul, multe din comportamentele non-idealiste etc.).

4. Astfel că, fără ca acesta să realizeze, la un moment dat, manifestă aceste raţionamente greşite preluate din societate în mod automat, din “instinct de turmă” (doar pentru că aşa fac şi ceilalţi şi nu neapărat pentru că el ar fi observat după o analiză profundă că aceste raţionamente ar fi corecte – i-ar fi utile şi folositoare cu adevărat pentru mărirea armoniei proprii).

5. Prin continua lor repetare şi folosire, automatismele greşite, preluate automat din societate de către individ, devin din ce în ce mai puternice, se întipăresc tot mai profund în subconştient iar în momentul când apar circumstanţele în legătură cu care s-au format (sau altele similare) ele au tendinţa de a se manifesta fără a mai fi necesară intervenţia sau aprobarea conştientului pentru aceasta.

6. Se ajunge astfel la un moment nefast când individul îşi creează automatisme mentale de răspuns pentru marea majoritate a circumstanţelor cu care se confruntă de obicei şi atunci el intră pe pilot automat: atâta timp cât se confruntă cu aceste circumstanţe familiare (sau cu altele similare), programele mentale devenite automatisme se derulează automat una după alta.

7. În acest moment, conştientul se poate spune că „intră în adormire” şi avem de-a face mai mult sau mai puţin cu un mecanism automat care dă iarăşi şi iarăşi aceleaşi răspunsuri la circumstanţe similare!

8. Putem spune că oarecum avem de-a face cu un “robot uman” a căror răspunsuri stereotipice au fost programate de societatea în care acesta s-a format!

9. De aceea se constată uneori faptul că copiii sunt mai conştienţi decît oamenii maturi (fizic).

10. Aceştia (adulţii) sunt deja „programaţi” şi astfel dau răspunsuri stereotipice, mai mult sau mai puţin potrivite circumstanţelor noi cu care se confruntă

11. Din acest motiv majoritatea adulţilor (maturi fizic dar imaturi psihic) cu cât înaintează în vârstă se adaptează tot mai greu noilor circumstanţe – ei devin tot mai „adormiţi” – se lasă tot mai mult „pe pilot automat” (în grija automatismelor pe care şi le-au format mai ales în tinereţe şi le-au întărit apoi prin continua lor repetare).

12. Copiii în schimb au conştiinţa mai activă, mai atentă deoarece nu au încă răspunsuri pregătite dinainte la diferite circumstanţe sau dacă le au nu sunt încă destul de întărite pentru a se manifesta automat.

13. Dar această situaţie nu ţine prea mult pentru că au grijă părinţii: încep să le tot repete cum să se comporte şi ce să gândească (“Tu eşti de naţionalitatea X şi cel de naţionalitatea Z ţi-e duşman; tu ai religia C şi crezi necondiţionat în W; dacă Y te înjură să te mânii şi să-i răspunzi “urât”!” etc.) şi făcând presiuni asupra copiilor, aceştia încep să asimileze mai mult sau mai puţin forţat modurile de gândire şi credinţele specifice societăţii în care cresc.

14. Până la atingerea maturităţii fizice vor fi programaţi complet şi vor fi „roboţi” gata să se manifeste ca atare!

15. Care este însă rolul conştiinţei individului în acest proces de robotizare, de programare a mentalului?

16. Fără îndoială este unul major: fără aportul implicit sau tacit al conştiinţei acest proces nu ar putea avea loc!

17. Este deci important să reţinem faptul că conştiinţa este neapărat a fi prezentă atunci când se ia contact prima dată cu nişte circumstanţe şi cu modurile de gândire propuse ca răspuns la acele circumstanţe.

18. De asemenea, e necesar să fie prezentă pentru a repeta aceste moduri de gândire (raţionamente), până când ele se vor întipări cât mai bine în subconştient.

19. După acest efort de atenţie şi conştientizare, necesar pentru crearea automatismului, intervenţia conştientului (de exemplu pentru a-l declanşa) nu mai e neapărat necesară.

20. Intervenţia lui este însă necesară pentru distrugerea unui vechi automatism (dacă acest lucru se doreşte) şi va trebui să fie de durată: e necesară conştientizarea noului raţionament, apoi repetarea lui de câteva ori până se automatizează.

21. Vedem astfel că atunci când învăţăm să scriem, să mergem cu bicicleta, să conducem etc. e necesară prezenţa Conştientului pentru a conştientiza fiecare etapă a procesului în parte (literă, mişcare, etc.), apoi pentru a le repeta în mod deliberat de câteva ori (de multe ori).

22. Când acestea sunt asimilate de subconştient, pentru derularea lor, nu mai e necesară intervenţia conştientului.

23. La fel este şi când învăţăm ce să gândim (cum să reacţionăm) în anumite circumstanţe: în acele momente e nevoie de prezenţa conştientului!

24. Problema e că atunci când suntem copii ni se oferă de obicei o singură variantă de raţionament (cea specifică societăţii în care creştem) referitor la anumite circumstanţe şi cum nu avem de unde alege (nu cunoaştem alte variante şi nici nu avem experienţă suficientă pentru a identifica noi altele), ne mulţumim cu ce primim.

25. Apoi, suntem puşi de societate să repetăm aceste raţionamente şi o facem pentru că altfel suntem pedepsiţi (explicit sau tacit).

26. Astfel adoptăm, conştienţi fiind, în mod explicit sau tacit automatismele specifice societăţii în care creştem.

27. E nevoie deci de prezenţa explicită sau tacită a conştientului când adoptăm un nou raţionament (comportament, acţiune)!

28. Acest lucru e bine să îl reţinem.

29. Conştientul creează diferitele noastre moduri de gândire (care se manifestă actualmente ca automatisme mentale), dar tot el le poate şi distruge, creând altele pentru aceleaşi circumstanţe în care înainte se manifestau automatismele vechi.

30. Acest conştient este instanţa psihică care are capacitatea de analiză, de discernământ, de alegere între două sau mai multe variante.

31. Prin alegerile pe care el le face (prin procesul menţionat mai sus) el poate crea sau distruge diferitele moduri de gândire (legate de credinţă, religie, economie, comportamentul social etc.) pe care le avem la un moment dat.

32. Doar el poate face acest lucru.

33. Trebuie deci să facem distincţie clară între conştient (instanţă care analizează, discerne la un moment dat în funcţie de informaţiile prezente atunci) şi subconştient (diferite răspunsuri, moduri de gândire alese de conştient şi întărite de acesta prin repetarea lor).

34. Conştientul creează şi distruge modurile de gândire (raţionamentele pe care le avem la un moment dat).

35. El este singurul care poate face aceasta.

36. Date fiind acestea şi dat fiind şi faptul că noi funcţionăm în majoritatea timpului pe “pilot automat”, cu conştiinţa inactivă (sau foarte puţin activă), primul pas esenţialmente necesar pentru a face posibilă parcurgerea procesului de Armonizare Psihică este de a ne activa conştientul

36.1- de a ne decupla de pe „pilot automat” şi astfel a pune conştientul să analizeze modurile de gândire care înainte se derulau automat, pentru a vedea dacă ne sunt într-adevăr utile (vom putea face aceasta folosind cheile Armonizării Psihice).

37. Conştientul este deci instanţa psihică responsabilă de crearea diverselor noastre moduri de gândire (raţionamentelor corecte sau greşite).

38. Procesul prin care conştientul se inactivează lăsând conducerea psihicului pe seama automatismelor mentale pe care le-a creat îl putem numi “adormire” sau “identificare”.

39. Adormire deoarece el atunci se inactivează ca instanţă de analiză şi discriminare actualizată a noilor circumstanţe şi identificare deoarece se poate spune într-un fel că în procesul adormirii creatorul raţionamentelor (conştientul) se identifică cu creaţiile sale (cu raţionamentele sale).

40. E ca şi cum un poet ar crede despre sine că este poeziile sale, sau un pictor că este tablourile sale sau un sculptor că este sculpturile sale.

41. Aceştia, în anumite circumstanţe, creează anumite tablouri, poezii, sculpturi pe care le pot folosi şi ulterior când vor să transmită un mesaj identic sau similar cu cel pe care l-au avut în vedere atunci când au creat pentru prima dată operele lor.

42. Problema identificării apare atunci când creatorul încetează să mai creeze şi la noile circumstanţe (care apar tot timpul) el tot aduce spre exprimare aceste vechi tablouri, poezii, sculpturi indiferent dacă ele se mai potrivesc sau nu la noile circumstanţe.

43. Identitatea creatorului e dată de faptul de a crea, menirea lui este aceea de a fi un continuu creator ce creează noi răspunsuri la noi circumstanţe.

44. Dacă lăsăm conştiinţa să adoarmă, să se identifice, atunci intrăm pe “pilot automat” şi nu ne mai adoptăm optim circumstanţelor.

45. Semnalele transmise de supraconştient sunt menite a trezi şi activa conştiinţa pentru a se adapta noilor circumstanţe!

***

46. Prin urmare e absolut necesară o “trezire” a conştientului sau o “detaşare” a lui de creaţiile sale.

47. Conştientul trebuie să se detaşeze de vechile lui creaţii (automatisme mentale), să se depărteze de ele şi să le privească puţin mai de departe pentru a putea astfel vedea dacă se mai potrivesc noilor circumstanţe sau dacă s-au potrivit vreodată circumstanţelor pentru care au fost create.

48. Prin acest proces de “trezire” sau de “detaşare” conştientul începe să se manifeste cu putere, conştientizând un adevăr pe care de altfel îl ştia, anume că el este distinct de gândurile şi raţionamentele pe care le-a creat, că el le-a creat şi el le poate distruge dacă nu-i mai sunt pe plac!

49. Până când conştientul nu se “trezeşte” sau nu se detaşează de creaţiile sale, până când nu decuplează psihicul de pe pilot automat, Armonizarea Psihică nu poate avea loc deoarece ea implică în mod necesar prezenţa activă a conştientului - trezirea lui!"

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Armonizarea Psihică şi Grupul

2008-04-20T15:18:00.000-07:00

"1. Studiul în grup a raţionamentelor greşite specifice diferitelor niveluri mentale nu poate înlocui studiul individual în nici un fel, ci este recomandabil a se efectua doar pentru a constitui un catalizator, un stimulent pentru acesta.

2. Pentru efectuarea acestui studiu trebuie îndeplinite nişte condiţii:

2.1- grupul să se înfiinţeze la iniţiativa unei persoane care are deja experienţă de cel puţin 6 luni în parcurgerea procesului de Armonizare Psihică individuală (Cercetătorii Înaintaţi au această calificare);

2.2- cel care înfiinţează grupul (la care pot participa oameni care au sau nu experienţă specifică procesului de Armonizare Psihică individuală) este şi conducătorul şi coordonatorul lui;

2.3- grupul nu este recomandabil (din raţiuni legate de eficienţa lui) să aibă mai mult de 7 – 8 membrii (şi în medie cam 5 – 6);

2.4- e recomandabil ca întâlnirile grupului să se ţină o dată pe săptămână într-o zi şi la o oră fixată dinainte;

2.5- în cadrul unei întâlniri este recomandabil să se abordeze un singur nivel mental şi în cadrul lui un raţionament greşit mai pregnant (respectiv să se dezvolte raţionamentele corecte corespunzătoare).

2.5.1 Se vor da de către fiecare din participanţi exemple concrete (luate din experienţa lor personală) de manifestare a acelui raţionament greşit (respectiv corect) şi aceste exemple vor fi analizate pe rând, aplicând cele patru etape ale Armonizării Psihice pentru fiecare exemplu în parte;

2.6- se va anunţa cu o săptămână înainte nivelul şi aspectul specific din cadrul lui, care vor fi analizate la întâlnirea următoare pentru ca participanţii să poată să facă fiecare studii individuale asupra lui (să-l abordeze prin Armonizare Psihică individuală);

2.7- pentru păstrarea eficienţei grupului coordonatorul (cel care îl înfiinţează) trebuie să-şi ia în serios munca de coordonare şi de conducere a Armonizării Psihice de Grup.

3. El are la dispoziţie pentru calmarea spiritelor, în cazul în care acestea “se încing” în discuţii sau deviază de la subiectul stabilit al întâlnirii, tehnica “pauzei de înflăcărare”.

4. Astfel, când va constata cele precizate mai înainte va da comanda “Pauză!/ Stop!/ Ajunge!/ Detaşare!/ Reamnitire! etc.” la auzul căreia participanţii vor trebui să rămână încremeniţi în poziţia în care îi surprinde comanda şi rămânând aşa să înceapă imediat să se autoanalizeze conştient, pentru a vedea dacă au deviat de la subiect sau dacă nu cumva chiar în acel moment se manifestă în ei un raţionament greşit specific unui nivel sau altul (semnele după care pot conştientiza acest lucru le-am mai precizat).

5. Exerciţiul “pauzei de înflăcărare” durează minim două - trei minute şi se încheie când coordonatorul dă comanda “Reluaţi!/ Continuaţi!/ Ajunge!/ Implicare! etc.”, fără ca după încheierea lui să se învinuiască unul sau altul dintre participanţi ca fiind responsabil pentru “pauză”.

6. Fiecare va ţine concluziile acestei scurte autoanalize pentru sine.

7. Comanda de activare a pauzei de înflăcărare se va da ori de câte ori se consideră necesar şi va fi executată de coordonator.

8. De asemenea, va fi numit un verificator al său care să dea comanda “Pauză!/ Stop! ...” dacă însuşi coordonatorul cade în capcanele menţionate mai sus.

9. Cum am mai menţionat, Armonizarea Psihică de Grup nu poate duce singură la înlăturarea cogniţiilor greşite din psihicul participanţilor, ci doar are rolul de a-i stimula şi de a exemplifica acestora cum să efectueze ei singuri procesul de Armonizare Psihică."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Armonizarea Psihică - aspecte de baza

2008-04-20T15:16:00.000-07:00

"1. Ajunşi în acest punct al expunerii noastre iată dar că ne apar ca fiind evidente patru mari adevăruri legate de psihic:

1.1- În psihicul nostru se manifestă periodic raţionamente greşite - de asemenea se manifestă evident şi raţionamente corecte!

1.1.1 Când cele greşite se manifestă prezenţa lor ne este semnalizată imediat de supraconştient prin transmiterea unor semnale de suferinţă psihică specifice.

1.1.2 Când cele corecte se manifestă fiind menţinute sau dezvoltate ca atare supraconştientul transmite semnale specifice de armonie respectiv fericire/plăcere psihică (cu diferite forme specifice diferitelor tipuri de raţionamente corecte).

1.2- Semnalul de suferinţă ne arată că dacă vom lăsa să se manifeste în continuare în noi raţionamentele greşite a căror prezenţă el o semnalează vom genera o distrugere particulară, mai mare sau mai mică sau totală, a existenţei şi armoniei propriului sistem al fiinţei şi al sistemelor înconjurătoare.

1.2.1 Semnalul de armonie respectiv de plăcere/fericire psihică ne arată că exact în acele momente cţnd el se manifestă menţinem şi dezvoltăm în psihic diferite raţionamente corecte îndreptate înspre armonizarea superioară de sine şi a Întregului.

1.3- Corectarea raţionamentelor greşite ce se manifestă la un moment dat în psihic este posibilă şi se face prin identificarea aşteptărilor false ce le caracterizează pe fiecare în parte şi conştientizarea lor.

1.3.1 Menţinerea şi dezvoltarea raţionamentelor corecte este şi ea în mod evident posibilă (şi cu siguranţă foarte recomandabilă) şi se face prin identificarea aşteptărilor (previziunilor) corecte ce le caracterizează şi conştientizarea din ce în ce mai profundă a evidenţei acestora.

1.4- Acest demers de corectare a raţionamentelor greşite la care se adaugă procesul de menţinere respectiv dezvoltare a raţionamentelor corecte existente în psihic este specific procesului de Armonizare Psihică şi constă în parcurgerea următoarelor patru etape succesive:

1.4.1- identificăm apariţia suferinţei psihice specifică diferitelor raţionamente greşite respectiv semnalele de armonie/fericire psihică specifice raţionamentelor corecte, exact în momentul când acestea apar (au apărut).

1.4.1.1 În acest moment, în cazul constatării semnalului de suferinţă, putem fi siguri că în psihicul nostru se manifestă (s-a manifestat) unul sau mai multe raţionamente greşite şi putem trece imediat la identificarea şi cercetarea acestor raţionamente.

1.4.1.2 În cazul constatării semnalului de armonie/fericire psihică putem fi siguri că exact în acel moment se manifestă unul sau mai multe raţionamente corecte şi putem iniţia un proces de menţinere respectiv de dezvoltare a acelor raţionamente.

1.4.1.3 Dacă în acelaşi timp primim relativ simultan şi semnale de suferinţă şi de armonie/ fericire atunci cu siguranţă exact în acele momente se manifestă în noi unele raţionamente greşite şi unele corecte şi astfel e cazul să vedem care din raţionamentele pe care le avem sunt corecte şi care greşite prin izolarea particulară şi analiza individuală a fiecăreia din ele.

1.4.2- Analizăm cu atenţie şi ne reprezentăm mental sau în scris circumstanţele în care a apărut acel semnal de suferinţă psihică respectiv de armonie/fericire.

1.4.3- Identificăm şi reţinem (în minte sau în scris) spre analiză raţionamentele (gândurile) pe care le aveam exact în momentul când a apărut şi s-a manifestat semnalul de suferinţă psihică sau/şi cel de armonie/fericire.

1.4.4- Identificăm greşelile de raţionament prezente, în mod explicit sau implicit, în raţionamentele identificate la etapa c. sau/şi aspectele corecte prezente în acestea.

1.4.4.1 Acestea de obicei se prezintă sub forma a diferite aşteptări false a căror formă generală am dat-o anterior respectiv sub forma unor aşteptări (previziuni) corecte.

***

2. Pentru demararea procesului de Armonizare Psihică se recomandă ca cel puţin pentru început (până deprindem bine mersul acestui proces) să ne folosim de un caiet special în care să ne notăm fiecare etapă din cele patru aşa cum au fost descrise mai sus.

3. De asemenea, pentru început vom fi atenţi şi vom încerca să înţelegem în profunzime greşelile de raţionament specifice pentru şapte moduri fundamental greşite de gândire anume: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, lenea, lăcomia şi desfrâul (specifice mentalului concret mai mult).

4. Cel puţin pentru început vom vedea că aceste raţionamente greşite nu vor putea fi surprinse spre a fi analizate chiar în momentul când se manifestă, datorită manifestării lor automate de care am vorbit.

5. Dar în momentul primilor paşi parcurşi în cadrul procesului de Armonizare Psihică este suficient dacă le analizăm (parcurgând cele patru etape) şi după ce s-au manifestat (la o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp de la producerea lor sau de la începerea manifestării lor).

6. Cu timpul, pe măsură ce progresăm în analiză şi învăţăm să fim tot timpul atenţi la semnalele transmise de supraconştient, perioada de la apariţia raţionamentelor greşite şi până la analiza şi înţelegerea greşelilor ce le caracterizează se va reduce considerabil, ajungând chiar până la câteva secunde (necesare pentru a percepe semnalul supraconştientului şi a identifica apoi rapid aşteptarea falsă ce caracterizează raţionamentul greşit ce vrea a se manifesta).

7. Această performanţă se atinge însă numai după un timp îndelungat de efectuare constantă a procesului de Armonizare Psihică individuală (cel puţin câteva luni).

8. Treptat vom ajunge să eliminăm total manifestarea acestor raţionamente greşite.

9. Vom fi capabili să identificăm din timp circumstanţele exterioare care de obicei declanşează diferite raţionamente greşite (orgolii, mânii, tristeţi, furii…) şi vom preveni astfel apariţia acestora prin purtarea şi dezvoltarea în psihic în aceste circumstanţe a unor raţionamente corecte specifice corespunzătoare.

10. Armonizarea Psihică individuală se poate manifesta sub două forme: una dinamică şi una statică.

11. Armonizarea Psihică Individuală – Statică - presupune ca din momentul când ne hotărâm să parcurgem procesul de Armonizare Psihică

11.1 (cu scopul de a ne corecta greşelile de raţionament pe care le avem în prezent (în subconştient - stabilite deja destul de bine acolo prin deasa lor repetare şi devenite astfel automatisme mentale greşite) şi de a identifica, menţine şi dezvolta raţionamentele corecte din propriul psihic);

11.2- să ne stabilim anumite momente în cursul zilei (în care avem timp să facem această muncă de analiză interioară) şi în aceste momente să ne propunem spre analiză de exemplu unul sau altul din raţionamentele greşite specifice mentalului concret (cum sunt de exemplu: orgoliul, mânia, frica, tristeţea, lenea, lăcomia şi desfrâul), mentalului existenţial filosofic (cum sunt diferitele credinţe şi dogme sau non-idealurile) sau mentalului intuitiv sau volitiv.

12. Recomandăm să se înceapă cu cele specifice mentalului concret.

13. Astfel ne propunem ca pentru o anumită perioadă de timp (să zicem de exemplu pentru şapte zile la rând) să studiem câte unul din cele şapte mari moduri greşite de gândire pomenite mai sus.

14. În fiecare zi în momentele de linişte când ne putem concentra asupra acestui proces de Armonizare Psihică vom studia câte unul din ele (să zicem în prima zi orgoliul, în a doua mânia etc.).

15. Vom nota pe caiet parcurgerea celor patru etape pomenite.

16. De exemplu notăm că la un moment dat din timpul zilei (sau mai demult) am simţit starea de mânie.

17. Conştientizăm că această stare e una de suferinţă specifică şi ne indică prezenţa în psihic a unui raţionament greşit .

18. Apoi notăm pe caiet (descriem) circumstanţele în care acea stare a apărut (de exemplu am primit o mustrare sau ni s-a stricat maşina, etc.).

19. După aceasta încercăm să ne aducem aminte şi să notăm pe caiet cum gândeam exact în acele momente, ce raţionamente susţineam atunci în psihic (de exemplu: “Idiotul dracului, el nu vede că şi el greşeşte!” sau “Fir-ar să fie, maşina asta tot timpul se strică!”).

20. Şi în sfârşit, în ultima etapă a analizei, pornind de la raţionamentele identificate la etapa trei încercăm să identificăm care este greşeala ce le caracterizează, care este aşteptarea falsă specifică ce le caracterizează.

21. De exemplu, în cazul mustrării, putem vedea ceea ce se ascunde în spatele a ce gândeam atunci - un raţionament implicit mai profund şi anume: “Ar trebui ca el să vadă întotdeauna când greşeşte!”.

22. Aceasta este o aşteptare falsă evidentă: din diferite motive (care ţin de anumite mecanisme psihice printre care şi cele specifice automatismelor mentale de care am vorbit sau copierii din instinct de turmă a unor comportamente sociale, sau din alte motive, putem greşi fără să realizăm că o facem.

23. A avea pretenţia ca întotdeauna să conştientizăm (noi sau ceilalţi) că greşim atunci când greşim este o pretenţie absurdă care nu se verifică în practică.

24. Conştientizând acestea, identificăm greşeala de raţionament şi o corectăm şi astfel şi starea de mânie vom vedea că nu va mai apare în circumstanţe similare - cu condiţia ca ulterior să repetăm demersul de conştientizare a raţionamentului greşit de cât mai multe ori pentru a se putea transforma în reflex (în automatism).

25. Vedem astfel că datorită mecanismelor specifice psihicului simpla conştientizare a unei greşeli de raţionament nu e suficientă.

26. Dacă dorim ca aceasta să fie distrusă de tot trebuie să repetăm această conştientizare de cât mai multe ori - după vreo 7 – 15 repetări noul raţionament (cel corect) începe să devină din ce în ce mai stabil, iar apoi, prin folosirea lui în circumstanţele care înainte declanşau modul greşit de gândire (mânia), el se întăreşte (dezvoltă) cu timpul din ce în ce mai mult până la a deveni reflex, automatism (a cărui manifestare de data aceasta ne este favorabilă însă).

27. În cazul cu maşina raţionamentul greşit este evident: maşina nu se strică tot timpul, ci doar din când în când…

28. Cu această Armonizare Psihică Statică e recomandabil să se înceapă deoarece o facem “la rece” (după un anumit timp de la manifestarea unui raţionament greşit) şi astfel ne putem detaşa mai uşor de el şi putem astfel a-l analiza mai obiectiv.

29. După ce vom asimila mai bine demersul procesului de Armonizare Psihică (cu etapele lui specifice) şi în plus după ce prin diferite tehnici mentale vom învăţa să ne detaşăm mai uşor de circumstanţe pentru a fi mai obiectivi faţă de ele, vom putea trece la a efectua Armonizarea Psihică Dinamică.

30. Armonizarea Psihică Individual - Dinamică - presupune să fim mai tot timpul într-o stare de alertă percepţie (cu conştientul în funcţiune), într-o stare de atenţie sporită, pentru a putea astfel identifica starea de suferinţă psihică transmisă de supraconştient în momentul când derulăm în psihic un raţionament greşit, imediat ce aceasta se manifestă.

31. Dacă reuşim să conştientizăm acest semnal exact în momentul când el apare (să zicem sub forma unei stări de mânie, şi/sau de tristeţe, şi/sau de orgoliu, şi/sau de frică etc.) atunci din acel moment începem să parcurgem cele patru etape descrise mai sus pentru a identifica prompt aşteptările false specifice ce se manifestă exact în acel moment în propriul psihic.

32. Cu cât reuşim mai repede acest lucru cu atât mai puţin vor sta în noi stările de suferinţă psihică specifice diferitelor aşteptări false.

33. Aceasta este Armonizarea Psihică Dinamică şi e necesar să ajungem la un moment dat să o putem parcurge pe tot parcursul zilei (cel puţin pentru o anumită perioadă de timp), până când vom reuşii să corectăm cele mai multe (şi mai distructive) raţionamente greşite pe care le avem deja înmagazinate în subconştient, înlocuindu-le cu raţionamente corecte şi întărindu-le pe acestea.

34. Exerciţiul de atenţie permanentă şi conştientă la semnalele supraconştientului pe care îl facem în această perioadă, prin repetarea lui va deveni un automatism, astfel că după efectuarea lui pentru o anumită perioadă de timp vom deveni mult mai receptivi la mesajele pe care ni le transmit aceste semnale şi astfel pe viitor vom fi mult mai promţi în iniţierea şi derularea acţiunii de eliminare a raţionamentelor greşite (de pe diferitele niveluri ale mentalului), care vor putea apare la un moment dat în psihicul propriu.

35. Se recomandă deci să se înceapă cu practicarea zilnică a procesului specific Armonizării Psihice Statice o anumită perioadă de timp (de câteva săptămâni).

36. Apoi se poate trece la Armonizarea Psihică Dinamică, care se efectuează zilnic pe tot parcursul zilei atunci când este cazul (când circumstanţele scot la iveală în noi diferite raţionamente greşite respectiv când dorim să întărim şi să dezvoltăm diferite raţionamente corecte care apar în diferite circumstanţe provocate sau nu în mod intenţionat de noi).

37. Această Armonizare Psihică Dinamică este recomandabil să se desfăşoare pe o perioadă de câteva luni, fără bineînţeles să renunţăm nici la Armonizarea Psihică statică în această perioadă.

38. După această perioadă se vor vedea rezultate durabile şi stabile, dacă a avut loc o practică intensă: nu ne vom mai mânia, nu vom mai fi orgolioşi, fricoşi, trişti, leneşi, nesinceri, nu vom mai cădea în capcana dogmelor sau a non – idealurilor (cel puţin nu la fel de uşor ca înainte de Armonizare).

39. Armonizarea Psihică individuală (cu cele două aspecte ale ei: statică şi dinamică) are trei niveluri mai importante:

39.1- în prima fază (pe primul nivel) analizăm raţionamentele greşite (şi le întărim pe cele corecte) specifice mentalului concret (cel puţin câteva luni bune);

39.2- în a doua fază (pe al doilea nivel) analizăm raţionamentele greşite specifice mentalului existenţial - filosofic (dogmatismele şi non – idealurile) şi respectiv le dezvoltăm pe cele corecte (Idealurile, Porţile etc.) specifice acestei componente mentale - iarăşi câteva luni.

39.3- în a treia fază analizăm raţionamentele greşite de la nivelul mentalului intuitiv, respectiv dezvoltăm prin înţelegere profundă raţionamentele corecte specifice acestui nivel.

40. Nu se recomandă sub nici un chip să se sară peste faze/etape.

41. Ele trebuie urmate exact în ordinea precizată mai sus şi nu într-o alta: dacă respectăm această ordine procesul de Armonizare Psihică va fi destul de uşor de parcurs, dacă nu o vom complica inutil.

42. Mai ales etapa trei, unde sunt necesare eforturi de concentrare destul de intensă nu este recomandabil a fi parcursă dacă celelalte două etape nu sunt parcurse temeinic.

43. De asemenea, această a treia etapă nu e recomandabil să fie abordată de către tinerii sub 21 de ani sau de persoanele cu diferite dezechilibre mentale.

44. Vă rugăm să luaţi în serios acest avertisment!"

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Cele două lumi

2008-04-20T15:14:00.000-07:00

"1. Dacă am împărţi (bineînţeles doar din considerente didactice) lumea în două părţi: una interioară (psihico - emoţională) şi una exterioară (fizico - socială) putem face o paralelă între mecanismele specifice celor două lumi, pentru a le înţelege mai bine pe fiecare dintre ele.

2. Astfel, în cadrul lumii exterioare, în cazul sistemului social elementele acestui sistem efectuează fiecare acţiuni specifice, constituind şi susţinând astfel legile necesare menţinerii existenţei şi armoniei sistemului social.

3. Prezenţa elementelor perturbatoare în acest sistem (a hoţilor, mincinoşilor, ucigaşilor, scandalagiilor etc.) este semnalată imediat de suferinţele pe care le resimt diferite elemente ale sistemului, ca urmare a acţiunii lor şi imediat se iau măsuri de împiedicare a manifestării acestor elemente (sunt prinse, judecate, închise sau ucise) şi astfel se reface armonia tulburată.

4. În cazul sistemului corpului fizic e la fel: prezenţa elementelor perturbatoare (viruşi, bacterii, corpuri străine, celule canceroase, etc.) e imediat semnalizată de prezenţa durerii şi se iau imediat măsuri (de către sistemul imunitar intern ajutat sau nu prin diferite intervenţii chirurgicale sau medicamente externe) pentru eliminarea din sistem a lor.

5. Astfel dacă în “lumea exterioară” luăm cu fermitate măsuri împotriva elementelor perturbatoare, la fel trebuie să facem şi în cazul “lumii interioare” (psihico - emoţionale) dacă vrem să-i menţinem acesteia armonia.

6. În cazul acesteia, elementele perturbatoare sunt raţionamentele greşite specifice diferitelor nivele mentale despre care am discutat mai înainte şi prezenţa lor în psihic e semnalată prin apariţia semnalului de suferinţă psihică (sub diferite forme specifice).

7. Când apare acest semnal e momentul să luăm măsuri pentru a înlătura din “lumea interioară” aceste elemente perturbatoare pentru a se reface armonia interioară distrusă.

8. Vedem astfel că putem vorbi de o armonie interioară şi de o armonie exterioară, de o dreptate interioară şi de o dreptate exterioară.

9. Dreptatea exterioară cere să luăm măsuri împotriva elementelor perturbatoare.

10. La fel o face şi dreptatea interioară!

11. Pentru a fi armonizaţi pe deplin trebuie deci să armonizăm nu numai exteriorul, ci şi interiorul (psihicul) deopotrivă.

12. Acest lucru îl putem face cu maximă eficienţă prin metodele şi tehnicile specifice procesului de Armonizare Psihică."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

A fi e a acţiona într-o direcţie

2008-04-20T15:12:00.000-07:00

"1. La nivelul sistemului volitiv se construiesc, sunt susţinute şi dezvoltate acele raţionamente care constituie diferitele motivaţii pentru a face sau pentru a nu face o anumită acţiune.

2. Raţionamentele greşite la acest nivel sunt specifice aşteptărilor false de genul:

2.1- ne aşteptăm să se realizeze ceea ce vrem să se realizeze sau să nu se realizeze ceea ce nu vrem să se realizeze fără ca noi să facem ceva în aceste direcţii.

2.1.1 E necesar să conştientizăm că pentru orice din ceea ce vrem să obţinem sau vrem să evităm trebuie să facem acţiuni specifice, pe care nu le poate face nimeni în locul nostru şi astfel să trecem la a le face pe acestea!

2.2- ne aşteptăm ca făcând o acţiune oarecare într-o direcţie oarecare să nu suferim nici o consecinţă de pe urma ei.

2.2.1 Atenţie însă: orice acţiune are consecinţe specifice!

2.2.2 Fiind în cadrul unui sistem trebuie să conştientizăm că întotdeauna sunt două tipuri mari de acţiuni specifice pe care le putem face, însoţite fiecare de consecinţe specifice:

2.2.2.1- acţiuni îndreptate spre distrugerea armoniei unui sistem, (prin încălcarea legilor acelui sistem) care au ca şi consecinţă într-o primă fază apariţia semnalului de durere sau suferinţă psihică (sub diferitele lor forme) şi apoi dacă nu le luăm în considerare pe acestea pentru a opri aceste acţiuni, într-o a doua fază, mai devreme sau mai târziu vom genera distrugerea parţială sau totală a existenţei şi armoniei noastre ca sistem.

2.2.2.2- acţiuni îndreptate spre refacerea, menţinerea şi întărirea existenţei şi armoniei sistemului propriu şi a celor înconjurătoare, care au ca şi consecinţă primirea semnalelor de refacere şi dezvoltare (plăcere, fericire – cu diferitele lor forme) sau de armonie şi bineînţeles menţinerea existenţei proprii şi armonizarea acesteia la un nivel superior.

2.2.3 Deci, pentru fiecare din aceste două tipuri de acţiuni sunt consecinţe specifice, care se vor manifesta negreşit dacă facem acele acţiuni.

2.2.4 A nu aştepta aceste consecinţe (a crede că ele nu vor avea loc în cazul nostru) e a purta în noi nişte aşteptări false, nişte previziuni greşite, nişte martori mincinoşi!

2.3- ne aşteptăm să putem exista fără să facem nimic sau să existe vreun sistem care să se poată menţine chiar dacă elementele acelui sistem şi sistemul însuşi nu fac nici o acţiune îndreptată în această direcţie.

2.3.1 Acest lucru este evident o imposibilitate în cazul oricărui sistem am considera.

2.3.2 A fi e a fi într-un sistem, iar a continua să fim implică negreşit să acţionăm de o manieră care să permită existenţa acelui sistem în continuare.

***

3. “A fi” înseamnă deci “a acţiona”, a acţiona implică negreşit “a vrea”.

4. A vrea să acţionezi de o manieră care să permită păstrarea armoniei sistemului propriu e o condiţie esenţială pentru păstrarea existenţei acestui sistem.

5. Noi suntem ceea ce suntem: un sistem fiinţial!

6. Trebuie să conştientizăm în profunzime faptul că în afara sistemului noi (ca identitate sistemică specifică pe care o avem la un moment dat) nu mai existăm.

7. Deci a vrea să exişti ca ceea ce eşti (un sistem) în afara oricărui sistem este o absurditate, o aşteptare falsă care împiedică adaptarea promptă la schimbare, ducând în cele din urmă la distrugerea parţială sau totală a existenţei proprii (a noastră – care vrem să existăm într-un fel sau altul).

8. Toate dorinţele noastre îndreptate înspre distrugerea existenţei sau armoniei sistemului propriu sau a sistemelor înconjurătoare vor fi semnalizate de o suferinţă psihică specifică (de exemplu mâniei sau urii sau tristeţii) şi vor duce, dacă le lăsăm să se manifeste în continuare, la distrugerea parţială sau totală a propriului sistem al fiinţei, distrugere agreată de celelalte elemente şi sisteme din care facem parte – care vor să-şi păstreze existenţa.

9. Cu alte cuvinte, întotdeauna elementele perturbatoare sunt distruse mai devreme sau mai târziu şi viaţa Sistemului Sistemelor va merge mai departe în eternitate.

10. De aceea, dacă dorim să existăm ca ceea ce suntem (adică un Sistem) e necesar să lăsăm să se manifeste în psihicul nostru doar dorinţe îndreptate spre armonizarea superioară a Sistemului.

11. Dacă apar dorinţe de distrugere a existenţei proprii (de sinucidere), imediat vom primi semnale de suferinţă specifice (obsesii, nelinişti, insomnii etc.) ceea ce înseamnă că avem în psihic unul sau mai multe raţionamente greşite.

12. Un sistem nu mai vrea să existe nu pentru că nu i-ar place existenţa în sine ca fenomen – ci doar pentru că nu-i place o anumită existenţă (de obicei caracterizată prin diferite dizarmonii).

13. Într-o astfel de situaţie, date fiind cele constatate mai sus, e necesar nu să distrugem şi mai mult armonia sistemului propriu (prin încercări de sinucidere) şi astfel să ne mărim suferinţa (pe care zicem că nu o mai vrem), ci dimpotrivă să luăm măsuri ferme şi să acţionăm prompt înspre refacerea acestei armonii, în primul rând, prin eliminarea din psihic a raţionamentelor greşite specifice mentalului emoţional -perceptiv - comunicativ, mentalului concret, mentalului existenţial -filozofic, celui intuitiv şi respectiv celui volitiv.

14. Când zicem că nu mai vrem nimic de la viaţă de fapt ne minţim pe noi: întotdeauna sunt lucruri pe care le vrem şi lucruri pe care nu le vrem (aceasta este o condiţie a existenţei acţiunii şi implicit a existenţei ca sistem).

15. Trebuie doar să le conştientizăm pe acestea în profunzime şi să purcedem la obţinerea a ceea ce vrem luând în considerare legile existenţei în sistem (fără de care nu putem exista).

***

16. Aşteptarea falsă specifică mentalului volitiv constă în a ne aştepta să obţinem ceea ce vrem şi să evităm ceea ce nu vrem, fără să facem nimic în acest sens.

17. Formă de manifestare: “Ar trebui ca lucrurile să meargă întotdeauna bine de la sine!”."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Conştientizarea profundă a imposibilităţii cunoaşterii de esenţă a realităţii

2008-04-20T15:10:00.000-07:00

"1. Sistemul intuitiv cu raţionamentele care îl caracterizează are rolul de a previziona evenimentele şi de a orienta acţiunea fiinţei proprii pe o perioadă nelimitată (infinită) de timp.

2. Raţionamentele specifice acestui sistem sunt cele prin care ne raportăm la fenomenele date experienţei conştiinţei (cum sunt cele de existenţă – nonexistenţă, viaţă – moarte, distrugere – creaţie, percepţie – nonpercepţie, spaţiu, timp, gândire, materie, energie, substanţă, etc.) încercând a le înţelege pe acestea în profunzime; sunt cele prin care încercăm să precizăm ce sunt aceste fenomene şi care sunt rolurile lor de esenţă (în eternitate);

2.1 şi nu cum se manifestă şi căror legi se supun (această înţelegere o căutăm cu mentalul concret (analitic) şi cu mentalul existenţial – filosofic).

3. Cu raţionamentele corecte specifice sistemului intuitiv deja trebuie să ne recunoaştem limitele, să recunoaştem limitele percepţiei, limitele raţiunii, limitele cunoaşterii perceptive şi lingvistice (conceptuale).

4. Raţionamentele greşite specifice acestui nivel sunt caracterizate de aşteptări false prin care ne aşteptăm să cunoaştem realitatea sau un element al ei în esenţa lui, să-l cunoaştem în mod absolut (credem că acea cunoaştere pe care o avem despre acela este unica adevărată şi este şi absolut suficientă).

5. E nevoie deci, pentru a elimina din psihic aceste raţionamente greşite, de a conştientiza în profunzime că percepţia şi raţiunea noastră sunt limitate şi din acest punct de vedere sunt relative şi astfel acestea nu ne pot furniza o cunoaştere absolut certă la nivel de esenţă a niciunui fenomen.

6. Percepţia directă ne poate furniza o oarecare certitudine doar din anumite puncte de vedere, doar relativ la anumite unghiuri de percepţie a realităţii dar în nici un caz relativ la întreaga realitate (la toate “unghiurile” posibile de percepţie ale realităţii).

7. Dacă susţinem în psihic o aşteptare falsă prin care considerăm că deţinem vreo cunoaştere absolută, de esenţă a realităţii sau fenomenelor ei (o cunoaştere care nu e nevoie să se schimbe odată cu schimbarea sistemelor) atunci suntem atenţionaţi de supraconştient prin semnale specifice de suferinţă (agitaţii, nelinişti, obsesii, etc.).

8. Astfel fanatismele şi absolutismele sunt semnalate prompt de Supraconştient şi e cazul să purcedem imediat la restructurarea cogniţiilor specifice acestora dacă nu vrem să ne distrugem armonia şi mai mult, atunci când din cauza lor vom fi incapabili să ne adaptăm continuei schimbări a sistemelor (prin accesul la informaţii noi, la acţiuni noi, etc.).

9. Sunt diferite nivele de conştientizare a imposibilităţii cunoaşterii de esenţă a realităţii, dintre care două sunt mai importante:

9.1- unul intelectual, prin care înţelegem că realitatea este infinită şi că noi nu o putem cuprinde în întregime cu percepţia şi raţiunea noastră limitată;

9.2- unul intuitiv prin care simţim în mod direct “în cel mai adânc ungher al sufletului nostru” acest adevăr menţionat mai sus.

10. Pentru a atinge primul nivel este nevoie doar de o analiză puţin mai profundă a posibilităţilor de cunoaştere a fiinţelor manifestate.

11. Pentru a atinge al doilea nivel este nevoie de a încerca să înţelegem, în mod continuu şi neîntrerupt, pentru o anumită perioadă de timp doar un anumit aspect al realităţii (exemplu viaţa, spaţiul, percepţia, etc.), fără a ne lăsa atenţia să devieze de la acel obiect de cercetare.

12. Pe parcursul cercetării vom găsi răspunsuri peste răspunsuri despre ce ar fi acel fenomen, dar după o lungă perioadă de timp de practică (cel puţin câteva zile), la un moment dat vom conştientiza cu toată fiinţa noastră că nici un fenomen nu poate fi cunoscut în mod absolut (în esenţa lui), ci doar de o manieră relativă la diferite puncte de vedere.

13. Dacă realizăm doar la nivel intelectual că cunoaşterea de esenţă este imposibilă vom continua să fim “vizitaţi” din când în când de diferite fanatisme şi absolutisme, fără chiar ca să ne dăm cu seama de aceasta.

14. Dar după o experienţă la nivel intuitiv obţinută în urma demersului precizat mai sus va fi imposibil ca acest lucru să se mai întâmple şi atunci raţionamentele greşite specifice fanatismelor şi absolutismelor vor fi eliminate total din psihic.

15. Diferite metode de conştientizare a infinitului şi misterului de nepătruns al realităţii sunt folosite de sute şi mii de ani de diferite mişcări mistice care utilizează fiecare diferite tehnici meditative specifice.

16. Majoritatea covârşitoare a lor însă se bazează pe concentrarea continuă şi neîntreruptă o anumită perioadă de timp pe un anumit aspect al realităţii (obiect, desen, sunet, formulă, fenomen etc.).

17. De asemenea au fost cazuri de diferiţi indivizi care au realizat această concentrare în mod spontan, fără să ştie de vreo tehnică, datorită faptului că a început să-i preocupe extrem de mult înţelegerea unui anumit aspect al realităţii şi astfel atenţia le-a fost atrasă în mod spontan asupra acestuia o anumită perioadă de timp (specifică pentru fiecare individ), necesară a atinge conştientizarea profundă mai sus pomenită.

18. La nivel intuitiv deci, raţionamentul greşit specific este acela prin care considerăm că putem cunoaşte (percepe) esenţa unui fenomen (că putem percepe în mod absolut o realitate).

19. Putem să înlăturăm acest raţionament greşit prin conştientizarea profundă a faptului că cunoaşterea şi percepţia noastră sunt doar relative (nu absolute), sunt de suprafaţă (nu de esenţă) sunt doar diferite puncte de vedere relative la o realitate care în esenţa ei este infinită şi imposibil de înţeles în întregime - că realitatea este şi va continua pentru eternitate să rămână un mister!

20. Dacă nu facem acest lucru nu ne vom putea adapta optim şi prompt la continua schimbare a Sistemului, deranjând astfel armonia acestuia cu efectele de rigoare.

***

21. Aşteptarea falsă specifică mentalului intuitiv constă în a ne aştepta să putem cunoaşte şi (sau) să cunoaştem în mod efectiv, în mod absolut (de esenţă) un aspect sau altul al realităţii.

22. Forme de manifestare:

22.1- “Ar trebui ca întotdeauna cunoaşterea pe care o am să fie validă, indiferent de circumstanţele la care ea se referă”.

22.2- “Este necesar (trebuie cu necesitate) ca cunoaşterea pe care eu o am asupra întregii realităţii să fie absolut corectă (să nu fie relativă) şi nelimitată”.

22.2-etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru