Etica Armoniei

"Exemplul 3 John (Florin, Andrei, …) susţine că e convins că tot ce e scris în „Cartea egipteană a morţilor” (în Biblie/ în Coran/ în scrierile budiste etc.) e adevărat şi trebuie luat ad-literam.

Afirmă de asemenea că e absolut convins că tot ceea ce e scris în celelalte cărţi decât cea precizată anterior sunt doar minciuni venite de la demonul Seth (de la Diavol…) şi de aceea nici nu le citeşte.

1. În momentul când face aceste afirmaţii, în interiorul lui se manifestă nelinişti, agitaţii, indoieli etc.

2. Circumstanţele sunt cele descrise mai sus.

3. Raţionamentele sunt cele de mai sus.

4. Raţionamentele greşite implicate de cele de mai sus sunt caracterizate de aşteptări false de genul:

- „Ar trebui ca întotdeauna să mă pot adapta optim mediului aflat în continuă schimbare, fără să-mi actualizez informaţiile pe care le am despre el.”

- „Ar trebui ca întotdeauna sistemul social să fie în armonie, chiar dacă nu comunic cu celelalte elemente (nu mă interesează informaţiile lor).”

- „Ar trebui ca tot ce scrie în orice carte despre care alţii zic că conţine numai informaţii adevărate să şi fie întotdeauna adevărat.”

- „Ar trebui ca toate mărturiile celorlalţi să fie întotdeauna adevărate.”

- „Ar trebui ca întotdeauna tot ce cred eu că este adevărat să şi fie adevărat, chiar dacă eu nu am verificat sau nu pot verifica dacă ceea ce cred eu e adevărat sau nu (dacă are sau nu are corespondenţă cu realitatea).” etc.

Exemplul 4 – Mecanismul semi-eficient al credinţei dogmatice arată în general cam în felul următor:

1. „X-lescu (Osiris, Isus, Dumnezeu, Alah, Iahve, Budha, Krishna, Moş Crăciun …) zice că trebuie să fac (să obţin) Y lucru (să dobândesc nemurirea, să mă mântui, să dobândesc viaţă veşnică, să mă iluminez, să mă contopesc cu conştiinţa divinului, să fiu răsplătit etc.), pe care doar el mi-l poate da.

2. Ca să-l pot face, trebuie să îndeplinesc Z condiţii (să nu mă mânii, să fiu umil, să-mi iubesc aproapele etc.), dintre care două sunt mai importante:

- să regret greşelile (păcatele) şi să nu le mai repet

- şi să mă rog lui să mi-l dea pe Y.

3. Deci nu mă mai mâniu (sunt umil, iubesc etc.) pentru că vreau să obţin Y şi ştiu că doar X mi-l poate da – iar el nu mi-l dă dacă nu îndeplinesc condiţiile Z.”

Aşteptările false ce apar la fiecare din aceste etape sunt de genul:

1. – „Ar trebui ca întotdeauna tot ceea ce zice X-lescu să fie adevărat, chiar dacă eu nu am verificat sau nu pot să verific afirmaţiile lui.”

- „Ar trebui ca întotdeauna tot ce cred eu că este adevărat să şi fie adevărat, fără să mai fie nevoie să verific ceea ce cred (pe baza unor mărturii sau raţionamente)” etc.

2. - „Ar trebui ca întotdeauna tot ce zic alţii că ar trebui să facem pentru binele nostru să ducă într-adevăr la dobândirea acestuia.”

3. „Ar trebui ca întotdeauna când cineva zice că doar el ne poate da un lucru anume, acest lucru să fie adevărat.”

Obs.: 1. În ce priveşte obţinerea stării de bine interior acest lucru am văzut că doar noi ni-l putem da prin corectarea raţionamentelor greşite pe care le lăsăm să se manifeste în noi.

Şi la fel cum nimeni nu poate mânca în locul nostru, tot la fel nimeni nu poate să corecteze propriile raţionamente în locul nostru (fără participarea directă sau indirectă a noastră).

Obs.: 2. Aşteptarea falsă în acest caz constă în asocierea greşită a unui efect cu o cauză anumită – mai precis constă în a considera în mod evident greşit o manifestare particulară a unei cauze generale ca fiind singura şi unica manifestare a acelei cauze generale (obs.: orice cauză are o infinitate de efecte şi orice efect are o infinitate de cauze.).

„Eu ştiu că patul meu e bun pentru că am dormit pe el, dar în plus eu ştiu că acesta este unicul pat bun care există (pe care se doarme bine) – toate celelalte paturi (de diferite forme sau mărimi) nu sunt bune…” – poate afirma de exemplu cineva care nu face distincţiile precizate mai sus, deşi dacă ar sta să se gândească mai bine ar vedea că el de fapt nu a verificat niciodată „cum se doarme pe celelalte paturi”.

Obs.: 3. Diferitele credinţe dogmatice pe care le au diferiţi oameni, de obicei, sunt priviri superficiale aruncate asupra realităţii şi sunt caracterizate de neînţelegerea pârghiilor, a legilor de funcţionare a diferitelor sisteme existente în manifestare.

De exemplu: „Eu cred că dacă mă rog lui X-lescu (Osiris, Hristos, Alah, Krishna etc.) să mă ajute să fiu mai calm, mai umil, mai puţin trist etc. (pentru că ştiu că aceste stări nu sunt bune pentru mine), el mă va face să fiu mai calm, mai umil, mai puţin trist etc.”

După cum am mai tot precizat, indiferent în cine crede cineva (în Osiris, în Alah, în Hristos sau în Moş Crăciun, sau în Zâna Pădurii sau în Zeul Papucilor etc.), dacă el nu mai susţine în psihic raţionamente greşite specifice mâniei, orgoliului, tristeţii etc., se va simţi bine din partea semnalelor specifice acestor greşeli de raţionament, însă va avea nelinişti şi îndoieli specifice „credinţei sale” dogmatice – prin care supraconştientul îi semnalizează că el consideră certe lucruri pe care nu le-a verificat şi astfel pune în pericol armonia sistemului propriu, prin previziunile false pe care le face asupra evoluţiei evenimentelor în viitor pe baza acestor cunoştinţe „certe”.

Supraconştientul ne arată când susţinem în noi credinţe neverificate, dogmatisme, atitudini de încredere oarbă, prin semnale de suferinţă psihică specifice: nelinişti, agitaţii, nehotărâre, neclarităţi, obsesii, indecizii, instabilitate psihică etc.

Depinde doar de noi dacă le luăm în considerare pentru a alunga din psihic şi diferitele raţionamente greşite specifice mentalului existenţial –filosofic (de natura credinţelor dogmatice şi a non-idealurilor)."

- Extras din cartea "Etica Armoniei"- autor Radu Lucian Alexandru

Posted in: credinţele dogmatice | 0 comentarii | |

"1. Vom prezenta, în cele ce urmează câteva exemple de raţionamente greşite specifice mentalului existenţial – filosofic (cauzal) – raţionamente caracterizate de diferite aşteptări false de forma dogmatismelor şi (sau) a non-idealurilor.

***

Exemplul 1 În discuţiile cu apropiaţii, ca de altfel şi când era singură, Adriana afirma de multe ori (către ei sau către sine) că ea crede, că are o mare încredinţare, că e absolut convinsă că Osiris a înviat din morţi şi acum este stăpân peste împărăţia sufletelor de dincolo, urmând să-i judece sufletul când va muri şi că el e singurul zeu adevărat.

1. În acele momente (când susţinea afirmaţiile de mai sus către sine sau către alţii), ea simţea în sine o uşoară nelinişte, o nehotărâre, o uşoară îndoială în ceea ce priveşte afirmaţiile pe care le susţinea, pe care însă de cele mai multe ori nu o mărturisea, considerând că această îndoială e un semn al slăbiciunii credinţei şi o ispită de la demonul Seth.

2. Circumstanţele în care apărea această suferinţă psihică specifică indeciziei şi obsesiei sunt cele descrise mai sus.

3. În acele momente, în psihicul ei se derulau raţionamente de genul:

- „Eu ştiu că Osiris a înviat din morţi. Sunt convinsă de acest lucru – doar am citit în Cartea Sfântă (Cartea Egipteană a Morţilor) şi în plus acest lucru e mărturisit cu tărie şi de preoţii lui Osiris.”

- „Eu ştiu că El e singurul zeu adevărat…”

4. În spatele acestor raţionamente, implicate de ele, stau aşteptări false de genul:

- „Tot ceea ce cred eu despre diferite aspecte ale realităţii pe care nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) ar trebui să fie şi adevărat (să fie întotdeauna aşa cum cred eu că ar trebui să fie).”

- „Ar trebui ca tot ceea ce scrie vreodată în vreo carte despre diferite aspecte ale realităţii pe care eu nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) să fie întotdeauna adevărat.”

- „Ar trebui ca tot ceea ce afirmă ceilalţi oameni să fie întotdeauna adevărat.” etc.

Aşteptările false sunt evidente: mărturiile celorlalţi (primite prin cărţi sau prin viu grai) nu sunt întotdeauna adevărate.

A ne aştepta la contrariu e o aşteptare falsă, care ne e semnalată de semnalul de suferinţă psihică specific indeciziei şi obsesiei.

Toţi „credincioşii” dogmatici (cei care susţin că sunt absolut convinşi de realitatea unui fenomen fără însă să-l fi verificat anterior – bazându-se doar pe mărturia altora) „suferă” de indecizie, de nehotărâre, de îndoială (de „momente de înălţare şi de cădere”), deoarece ei susţin în sinea lor raţionamente greşite.

Adevărul e că ei ştiu că nu pot fi absolut convinşi de „credinţa” lor (din moment ce nu au verificat-o şi / sau nu o pot verifica şi ştiu că au momente de îndoială şi de nehotărâre în ce priveşte „credinţa” pe care o susţin dar, atunci când le au, nu şi le mărturisesc în mod deschis.

De ce?

Din mai multe motive:

a.- pot considera că ceilalţi chiar cred cu tărie (fără nici o ezitare) şi că ei nu au ca şi ei momente de îndoială şi atunci „din ruşine” că „nu se pot ridica la nivelul celorlalţi” nu-şi mărturisesc îndoielile, sau dacă o fac, o fac doar pentru a afirma imediat că chiar dacă au avut îndoieli acestea le-au trecut.

Adevărul pe care ei însă îl ştiu prea bine este că îndoielile, nehotărârile, indeciziile nu le-au trecut, iar adevărul pe care o să-l constate e că nu o să le treacă niciodată atâta timp cât susţin în psihicul lor ca fiind certe informaţii pe care nu le-au verificat (sau nu le pot verifica)!

Suferinţa psihică specifică acestor îndoieli, nehotărâri, indecizii, agitaţii interioare, le semnalează că susţin în ei raţionamente greşite (specifice dogmatismelor şi non-idealului „credinţei oarbe”), prin care pun în pericol capacitatea lor de adaptare optimă la realităţile înconjurătoare din prezent şi / sau din viitor (informaţiile incerte pe care ei le deţin şi le consideră certe vor da naştere unor previziuni false (bazate pe ele) în ce priveşte evoluţia fenomenelor cu care intră în contact sistemul propriu - micşorându-i astfel acestuia capacitatea de adaptare la schimbare şi astfel punându-i în pericol armonia şi chiar existenţa).

b.- din instinct de turmă (uneori din spirit de conservare) sau din dorinţa de apartenenţă la un grup, copiază integral şi nediscriminativ valorile şi „credinţele” acelui grup, fără a le pune la îndoială faţă de ceilalţi (în mod public), pentru că ar risca să fie eliminaţi din „turmă” şi astfel să piardă avantajele pe care li le oferă apartenenţa la un grup (siguranţă crescută, posibilitatea de sprijin la nevoie, satisfacerea unor nevoi de comunicare etc.).

Astfel, în cea mai mare parte, diferitele credinţe dogmatice religioase sau de altă natură pe care le au majoritatea oamenilor sunt rezultatul copierii automate, nediscriminative a unor afirmaţii, valori şi informaţii vehiculate de “turma” din care fac parte şi/sau în care au crescut, pe care nu le contestă public din motivele arătate mai sus, chiar dacă în particular se îndoiesc sau s-ar îndoi de ele.

Alt motiv pentru menţinerea în ei a diferite credinţe neverificate este asocierea semi-justificată a faptului de a „mărturisi” o stare de credinţă cu dobândirea unei stări de bine.

Exemplu: „De când cred în Osiris (Hristos, Buddha, Alah, Krishna, Shiva, Iahve, etc.) nu mă mai mânii aşa ca înainte, sunt mai calm, mai senin (deoarece aşa zice el că trebuie să fiu) şi astfel mă simt mai bine…”.

Este evident că această asociere pe care o face „credinciosul” nu prea e justificată: adevărata cauză pentru care el se simte mai bine (nu mai apar diferite semnale de suferinţă psihică în psihicul său la fel de des sau la intensitatea pe care o aveau înainte) este faptul că nu se mai mânie, este mai umil etc. (nu mai susţine în sine raţionamente greşite specifice mentalului concret) indiferent în cine crede (în Apollo, sau în Împăratul Cerului, sau în Moş Crăciun, sau în Zâna Pădurii etc.).

Aceste credinţe au deci la bază aşteptări false de genul dogmatismelor sau a non-idealului „credinţei oarbe” (despre care am mai discutat) ca de exemplu:

- „Ar trebui ca tot ceea ce cred eu despre lume la un moment dat să fie adevărat, chiar dacă nu am verificat ceea ce cred…”

- „Ar trebui ca întotdeauna tot ceea ce îmi spun ceilalţi despre diferite aspecte ale existenţei pe care eu nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) să fie adevărat”.

- „Ar trebui ca nimeni niciodată să nu mă mintă (voit sau nu).” etc.

***

Exemplul 2 – „Mecanismul rugăciunii dogmatice”

„Osiris (Isuse, Alah, Dumnezeule, Mamă Divină etc.) ştiu că doar tu poţi să alungi păcatele mâniei, tristeţii, orgoliului, etc. din mine, aşa că te rog din inimă, distruge-le, deoarece ştiu, că aşa cum zici şi tu (sau prin gura profetului tău), ele nu sunt bune pentru mântuirea mea!”

Andrei (Mariana, Vasile, Anca etc.) pronunţă această rugăciune dacă simte că s-a mâniat sau e trist etc. şi vrea să scape de a manifesta în sine aceste „păcate” (cum le numeşte el) care îl împiedică, zice el, să se „mântuie” (să se ilumineze, să-şi trezească conştiinţa etc.).

1. În acele momente, starea de mânie, tristeţe etc. se diminuează în intensitate dar nu dispare total şi în plus are asociată uşoare îndoieli în legătură cu faptul dacă „divinitatea” chemată îl va scăpa sau nu de stările acestea (cică nu ştie dacă merită să i se facă acest „favor”).

2. Când observă că intensitatea stării descreşte, consideră că „divinitatea” l-a ascultat şi îi mulţumeşte pentru aceasta.

3. Raţionamentele implicate de cele specifice rugăciunii dogmatice (precizate anterior) sunt de genul:

- „Mânia, tristeţea, desfrâul, orgoliul etc. nu sunt bune pentru mine, deoarece mă împiedică să mă simt bine (să dobândesc mântuirea – fericirea).”

- „Doar „divinitatea” (Osiris …), doar ea şi nimeni altcineva, mă poate scăpa de aceste păcate.”

- „Divinitatea” m-a scăpat de mânie, tristeţe, depresie etc. – îţi mulţumesc Osiris…”

De ce şi cum funcţionează uneori acest tip de rugăciune?

În momentul când avem în psihic mânie, tristeţe, etc., supraconştientul ne semnalizează prezenţa raţionamentelor greşite specifice acestora prin semnale de suferinţă psihică specifică.

Cel care sesizează mânia şi începe rugăciunea dogmatică, recunoaşte (indirect şi insuficient conştientizat) că nu e bine pentru el să se mânie, întristeze etc. (simte intuitiv că aceste raţionamente nu îl ajută să-şi păstreze armonia) şi astfel începe să susţină în psihic un raţionament corect.

Prin urmare semnalul suferinţei psihice ce îi semnaliza prezenţa raţionamentelor greşite specifice mâniei, tristeţii etc. dispare.

Deci, formula rugăciunii dogmatice cuprinde nişte raţionamente corecte – anume că mânia, tristeţea, orgoliul etc. nu sunt bune pentru păstrarea armoniei proprii – care le înlocuiesc pe cele anterioare specifice mâniei, tristeţii, etc., care astfel încetează să se mai manifeste.

Dar tot formula rugăciunii devoţionale dogmatice cuprinde şi nişte raţionamente greşite semnalizate de prezenţa în psihic a unor uşoare nelinişti, îndoieli şi de incapacitatea de a rămâne stabili în susţinerea în psihic a raţionamentelor corecte opuse mâniei, tristeţii etc.

Aceste raţionamente greşite sunt specifice mentalului cauzal:

- „Doar Osiris (Isus, Alah…)mă poate scăpa de mânie, tristeţe etc.”

Trebuie să conştientizăm în profunzime următorul adevăr: ”nimeni nu poate mânca în locul nostru!” – tot la fel nimeni nu poate restructura în mod stabil şi cu efecte de durată propriile noastre cogniţii în locul nostru (fără participarea directă sau indirectă a noastră).

- „Osiris (…) mă scapă de mânie, tristeţe etc.”

Adevărul e că raţionamentele greşite specifice mâniei dispar când conştientizăm că sunt greşite (nu sunt bune, utile pentru păstrarea propriei existenţe şi armonii), indiferent în cine credem noi că le înlătură!

Procesul e simplu: conştientul nostru le-a înlăturat, înlocuindu-le cu nişte raţionamente corecte opuse mâniei şi cu nişte raţionamente greşite specifice mentalului cauzal.

Doar el poate să facă acest lucru!

Motivaţiile însă, pentru schimbarea unui raţionament greşit, specific mentalului concret cu un altul corect specific aceluiaşi mental pot fi infinite (pot fi de exemplu raţionamente corecte sau greşite specifice nivelului cauzal).

Pe supraconştient „nu-l interesează” motivul pentru care nu mai susţinem în psihic un raţionament greşit (la fel cum pe sistemul nervos vegetativ, care ne transmite semnalul de durere fizică, specific de exemplu cazului când avem înfipt un cuţit în picior, „nu îl interesează” din ce motiv scoatem cuţitul din picior – dacă îl scoatem însă el scade din intensitate semnalul de durere specific), ci doar că nu îl mai susţinem – atunci el încetează să mai manifeste semnalele de suferinţă psihică ce semnalizau prezenţa unui anumit raţionament greşit (să zicem specifice de exemplu mentalului concret), dar continuă să susţină (dacă e cazul) alte semnale specifice de suferinţă psihică (stări de nelinişte, îndoială, indecizie, obsesie, instabilitate etc.) ce pot semnaliza prezenţa altor raţionamente greşite specifice de exemplu nivelului existenţial - filozofic.

Supraconştientul doar constată prezenţa sau absenţa în psihic spre manifestare a unor raţionamente greşite specifice diferitelor mentaluri şi în funcţie de aceasta transmite semnale de suferinţă specifice (atunci când constată prezenţa lor) sau de fericire sau armonie (atunci când sunt absente).

Motivaţia pe care o aduce conştientul pentru schimbarea, alungarea din psihic, a unui raţionament greşit specific unui nivel cu un altul corect specific aceluiaşi nivel nu interesează supraconştientul (pe el „îl interesează” doar să nu se mai manifeste raţionamente greşite în psihic).

Prin urmare, atunci când folosim raţionamente greşite specifice mentalului existenţial filozofic (credinţe dogmatice, non-idealuri, diferite prejudecăţi sau atitudini fanatice) şi raţionamente corecte specifice mentalului concret pentru a alunga din psihic raţionamente greşite specifice mentalului concret (de ex. mânia, tristeţea etc.), supraconştientul ne semnalizează pe de o parte dispariţia raţionamentelor greşite specifice mentalului concret (mânie, frică, tristeţe etc.) prin dispariţia semnalelor de suferinţă psihică specifice lor, dar ne mai semnalizează şi apariţia şi manifestarea unor raţionamente greşite specifice mentalului cauzal prin semnale de suferinţă psihică specifică (nelinişte, îndoială, indecizie etc.)

„Terapia religioasă” e semi-eficientă şi limitată, deoarece ea alungă de obicei nişte raţionamente greşite cu ajutorul unora corecte (specifice mentalului concret) şi a altora greşite (specifice mentalului existenţial filosofic).

Acestea sunt efectele secundare negative ale ei, efecte care de cele mai multe ori sunt mult mai grave decât aspectele negative de la nivelul mentalului concret pe care l-au înlăturat (temporar şi de suprafaţă).

Vorbim aici de comportamente psihopate, paranoice şi isterice; vorbim de schizofrenii, obsesii scăpate de sub control etc.

Ea nu se poate constitui într-o terapie psihică optimă, deoarece permite menţinerea şi dezvoltarea în psihic a unor raţionamente greşite specifice dogmatismelor (credinţelor dogmatice) şi non-idealurilor (apariţia şi manifestarea unor efecte secundare extrem de negative).

***

Observaţie: Rugăciunile dogmatice însoţite şi de suferinţă psihică mai intensă specifică mâniei, tristeţii, etc. (care de obicei cuprind lamentări şi revolte împotriva mersului diferitelor lucruri) sunt caracterizate în acelaşi timp şi de raţionamente greşite specifice mâniei, tristeţii etc. (mentalului concret) şi de raţionamente greşite specifice mentalului cauzal precizate mai sus (aceste rugăciuni nu au absolut nici un efect pozitiv ci dimpotrivă sunt exterem de negative pentru armonia psihică proprie şi socială).

De exemplu: „Te rog Osiris ucide-i pe toţi duşmanii mei (zdrobeşte-le capul de stânci, trăzneşte-i, îmbolnăveşte-i, pedepseşte-i etc.), pe toţi cei care nu îmi sunt pe plac (nu se comportă cum vreau eu să o facă), …”

***

Ca şi concluzie vedem deci că în procesul rugăciunii dogmatice se cuprind de obicei:

- raţionamente corecte – „că mânia, orgoliul nu sunt bune pentru noi…”

- raţionamente greşite – credinţa că altă persoană decât noi înşine ne poate restructura cogniţiile în mod viabil şi durabil."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Posted in: credinţele dogmatice | 0 comentarii | |

"1. O nevoie fiziologică fundamentală a fiinţei umane este nevoia de reproducere.

2. Alte nevoi fiziologice sunt de exemplu cele de hrană, de apă, de aer, de îmbrăcăminte etc.

3. În procesul satisfacerii oricăreia din aceste nevoi putem constata în principal cinci etape:

3.1- În prima etapă apare un semnal de suferinţă specific (foame, sete, senzaţie de sufocare, frig, „atracţie sexuală” etc.), care ne atenţionează că pentru a continua să ne menţinem armonia sistemului propriu trebuie să facem acţiuni specifice: să mâncăm, să bem apă, să respirăm, să ne îmbrăcăm, să ne angajăm într-un act sexual cu descărcare etc.

3.1.1 Observaţie: nevoia de reproducere (de angajare într-un act sexual cu un partener de sex opus, finalizat cu ejacularea bărbatului în vaginul femeii) o au toţi membrii speciei apţi de reproducere (cu sistemul reproducător intact).

3.1.2 Actul sexual, după cum ştim cu toţii, are menirea principală de a pune în contact spermatozoizii bărbatului cu ovulul femeii şi astfel a se putea crea o nouă viaţă.

3.1.3 Asta însă nu înseamnă că ar trebuii să se finalizeze de fiecare dată cu crearea unei noi vieţi, deoarece actul sexual poate îndeplinii şi alte funcţii (de exemplu de mijloc de întărire a armoniei în cuplu etc.).

3.2- În a doua etapă ne angajăm în realizarea acţiunilor specifice menţionate la etapa 1.

3.3- Concomitent cu iniţierea şi desfăşurarea acţiunilor specifice de satisfacere a nevoilor, începe să se manifeste în psihic un semnal de plăcere specific, care ne arată că suntem pe cale de a reface armonia distrusă de nesatisfacerea anterioară a nevoii – semnal care continuă să se manifeste până la:

3.4.- satisfacerea deplină a nevoii respective,

3.5- după care dispare lăsând locul unui semnal de armonie, relaxare, odihnă temporară, care se manifestă atâta timp cât nevoia este satisfăcută.

4. Observaţii:

4.1- După etapa (5.) ciclul satisfacerii nevoii se reia din nou.

4.1.1 Toate etapele nu sunt decât temporare (totul e schimbare) - ele durează mai mult sau mai puţin, dar nici una nu durează „la infinit”.

4.2- În etapa (3.) se manifestă concomitent semnalul de suferinţă cu cel de plăcere.

4.2.1 Astfel, de exemplu, începem să mâncăm: prima înghiţitură declanşează un semnal de plăcere specific – dar cu o singură înghiţitură nu ne săturăm aşa că reapare semnalul de foame: mai luăm o bucătură de hrană şi iarăşi apare semnalul de plăcere, după care reapare cel de foame ş.a.m.d.

4.2.2 Senzaţia de foame se diminuează pe măsură ce mâncăm, dispărând cu totul atunci când nevoia de hrană este temporar satisfăcută complet.

4.2.3 La fel, intensitatea semnalului de plăcere creat de procesul de a mânca se diminuează pe măsura desfăşurării acestui proces.

4.2.4 Deci, în etapa iniţierii şi desfăşurării acţiunilor specifice de satisfacere a nevoilor fiziologice, semnalele de suferinţă, respectiv de plăcere specifice sunt mai puternice la începutul acestui proces, diminuându-se în intensitate până la dispariţie spre sfârşitul procesului, când lasă locul unui semnal de armonie (pace, relaxare, „liniştire” etc.) specific.

4.2.5 Astfel, satisfacerea deplină a nevoii de hrană duce la dispariţia temporară a semnalului de foame; a nevoii de hidratare duce la dispariţia temporară a setei; a nevoii de confort termic duce la dispariţia senzaţiei de frig; iar a nevoii de reproducere duce la dispariţia temporară a „atracţiei sexuale”.

4.2.6 Etapa (3.) e urmată deci de o etapă de relativă armonizare a sistemului fizic semnalată de semnalul de armonie (relaxare, odihnă etc.), după care ciclul se reia: reapare foamea, setea, frigul, „atracţia sexuală” etc. …

4.3- De ce este „atracţia sexuală” una din formele de manifestare ale semnalului suferinţei?

4.3.1 Deoarece ea indică necesitatea satisfacerii unei nevoi (cea de reproducere).

4.3.2 Ea are toate caracteristicile unui semnal de suferinţă – e caracterizată de o anumită agitaţie interioară, de un anumit stres, de o anumită nelinişte etc. – când resimţim starea „de atracţie sexuală” nu se poate spune că ne simţim în pace, în linişte, în detaşare, în relaxare totală etc.

4.4- În cazul oricărei nevoi, apariţia semnalului de suferinţă ce o semnalizează nu implică neapărat necesitatea satisfacerii imediate a acelei nevoi (procesul de hrănire poate fi amânat la voinţă chiar 25-30 de zile, cel de hidratare 3-4 zile, cel de reproducere chiar săptămâni întregi etc.) şi nici necesitatea satisfacerii ei oarbe şi inconştiente (nediscriminative) – din multe motive întemeiate nu mâncăm orice, nu bem orice, nu iniţiem actul sexual cu oricine, oricum şi oricând etc.)

4.4.1 Oricum, din momentul apariţiei semnalului de suferinţă ce semnalizează necesitatea satisfacerii unei nevoi oarecare, să fim conştienţi că aceasta va persista (cu intensitate mai mare sau mai mică) până când, mai devreme sau mai târziu, vom satisface sub o formă sau alta acea nevoie (doar atunci va dispare temporar).

4.4.2 Dacă refuzăm să satisfacem sub orice formă vreuna din aceste nevoi fiziologice, în cele din urmă vom distruge armonia şi chiar existenţa sistemului propriu.

4.5- Ciclul de satisfacere a nevoilor fiziologice poate fi perturbat prin două procese:

4.5.1- nesatisfacerea nevoii (postul, abstinenţa) – când este amânată pe o anumită perioadă satisfacerea nevoii;

4.5.2- sub-satisfacerea nevoii (subnutriţia, sub-hidratarea, nerealizarea optimă a confortului termic, continenţa etc.) – când este amânată satisfacerea completă a nevoii (o satisfacem dar nu complet).

5. Revenind la ciclul de satisfacere a nevoii de reproducere mersul lui normal este următorul:

5.1- Apare „atracţia sexuală”, ca formă a suferinţei ce semnalizează nevoia de reproducere;

5.2- În condiţii prielnice, ea e urmată de actul sexual – în momentul începerii acestui act, „atracţia sexuală” e cea mai puternică (ca intensitate) – la fel şi semnalul de plăcere ce însoţeşte începerea actului;

5.3- Pe măsură ce actul se desfăşoară, se manifestă succesiv atât plăcerea sexuală cât şi suferinţa specifică (sub forma „atracţiei sexuale”) – ambele îndemnând la continuarea actului până la satisfacerea totală a nevoii (ejacularea bărbatului în vaginul femeii).

5.4- După satisfacerea nevoii urmează o perioadă de relaxare, de odihnă, după care procesul se va relua din nou.

6. În cazul continenţei sexuale, satisfacerea deplină a nevoii de reproducere este amânată – ejacularea la bărbat şi descărcarea la femeie este amânată – în aceste condiţii continuă să se manifeste succesiv atât semnalul de suferinţă psihică specific cât şi cel de plăcere specifică, ambele îndemnând la realizarea satisfacerii depline a nevoii de reproducere.

7. În aceste condiţii, echilibrarea (armonizarea) la nivel fizic în cazul acestei nevoi nu este realizată şi astfel semnalul de odihnă, de armonie nu poate să apară.

8. Cei doi ar putea continua actul sexual cu continenţă până la epuizare fizică, făcând doar efortul de a evita depăşirea punctului de non-retur (după care urmează fără putinţă de a mai fi împiedicată ejacularea, respectiv descărcarea).

9. Un astfel de act sexual cu continenţă se aseamănă cu o hrănire cu continenţă: să presupunem, că după ce nu am mai mâncat de câteva zile, începem să mâncăm gustând doar o mică bucăţică de plăcintă – imediat apare un semnal de plăcere gustativă, care ne indică faptul „că suntem pe drumul cel bun” (să continuăm să mâncăm până vom satisface complet nevoia de hrană dacă vrem să realizăm armonia sistemului fizic).

11. Dar să presupunem că noi ne oprim din mâncat pentru câteva secunde.

12. Reapare astfel imediat senzaţia de foame, care ne indică faptul că acea bucăţică mică nu e suficientă pentru a satisface pe deplin nevoia de hrană pe care o avem în acel moment şi că e cazul să continuăm să mâncăm.

13. Atunci, noi mai luăm o bucăţică mică de plăcintă şi apoi iarăşi ne oprim din mâncat pentru câteva secunde sau zeci de secunde şi tot aşa repetăm procesul descris mai sus, prelungind foarte mult (mult mai mult decât ar fi necesar în mod normal) procesul de hrănire.

14. E evident că dacă vrem să atingem foarte repede starea de armonie la acest nivel trebuie să mâncăm atât cât e necesar şi cât mai repede (în sensul de a nu face pauze prelungite în procesul normal de asimilare a hranei) cantitatea de hrană necesară.

15. Dar se poate ca noi să urmărim pe lângă procesul de satisfacere a nevoii de hrană şi alte lucruri, ca de exemplu: întărirea voinţei, a puterii de concentrare şi de autocontrol etc.

16. În aceste condiţii, putem să facem această continenţă alimentară (postul este o astfel de continenţă), dar atenţie: nemâncând suficient, practicanţii respectivi nu sunt niciodată sătui şi astfel semnalul suferinţei specifice (de foame) continuă să se manifeste în ei.

17. În cazul postului negru (când nu se mănâncă absolut nimic) vorbim de „abstinenţă alimentară”.

18. La fel ca în cazul hranei este şi în cazul actului sexual: amânarea finalizării lui (amânarea satisfacerii complete a nevoii de reproducere) duce la menţinerea în noi a unor semnale de suferinţă specifice (care ne indică acest lucru – nelinişti şi agitaţii specifice „atracţiei sexuale”).

19. Diferite căi spirituale recomandă continenţa sexuală (prelungirea actului sexual la voinţă prin amânarea finalizării lui) şi într-adevăr ea poate fi un bun exerciţiu de întărire a voinţei, a puterii de concentrare şi autocontrol şi de asemenea ea permite armonizarea superioară şi întărirea relaţiei celor doi (un el şi o ea) care o practică în cadrul unei relaţii stabile (lucru care nu e de neglijat în realizarea unei mai mari armonii familiale).

20. Cei care o practică însă nu trebuie să piardă din vedere mecanismul descris mai sus: aceste antrenamente, acest tip de practică nu aduc pacea sufletească, nu duc la apariţia semnalului de armonie – acesta e adus doar de finalizarea actului sexual – este bine să se ştie acest lucru şi să fie conştientizat ca atare.

21. Prin urmare continenţa sexuală are aspectele ei pozitive – duce la întărirea capacităţii de autocontrol, la întărirea relaţiei de cuplu etc. – dar are şi aspecte negative – împiedică satisfacerea deplină temporară a nevoii de reproducere şi astfel permite menţinerea în cel care o practică a unui semnal de suferinţă specific care indică acest lucru şi care se poate manifesta suficient de puternic încât să abată atenţia de la alte nevoi ce e necesar a fi satisfăcute (fizice, psihice, etc.).

22. Dacă continenţa are aspectele negative precizate mai sus - şi de aceea trebuie abordată cu prudenţă – cu şi mai mare prudenţă trebuie abordată abstinenţa – refuzul satisfacerii unei nevoi – în acest caz semnalul de suferinţă psihică specifică ce semnalizează necesitatea satisfacerii nevoii va continua să ne deranjeze cu intensitate mai mare sau mai mică până o vom satisface-o.

23. Bineînţeles că şi postul negru, respectiv abstinenţa sexuală etc. pot fi folosite ca exerciţii de întărire a voinţei şi puterii de autocontrol, precum şi pentru purificare fizică şi „spirituală”, dar ele trebuie abordate cu prudenţă, deoarece nesatisfacerea nevoilor duce pe termen lung la dezechilibre importante în sistemul fizic şi psihic.

24. Pentru amatorii de exerciţii de întărire a voinţei şi a puterii de autocontrol se poate recomanda nu doar abstinenţa şi/sau continenţa sexuală, deoarece la fel de eficiente se pot dovedii abstinenţa alimentară (postul negru – nu se mănâncă nimic, doar se bea apă sau ceai), abstinenţa de la consumul de apă (două - trei zile, nu mai mult) sau continenţa alimentară (de exemplu, după ce apare senzaţia de foame se poate mânca o felie de pâine cu gem în decurs de o oră sau mai mult – se ia câte o bucăţică infimă apoi imediat după ce e înghiţită se face câte o pauză de câteva secunde sau zeci de secunde, apoi se mănâncă o altă bucăţică şi tot aşa mai departe …) sau continenţa „hidratantă” (se bea, după ce apare o senzaţie puternică de sete, un pahar de apă în decurs de o oră, două – se bea o înghiţitură infimă, apoi se aşteaptă câteva secunde bune apoi se bea o alta şi tot aşa mai departe …) etc.

25. Aceştia trebuie însă să aibă în vedere (aşa cum am mai precizat) faptul evident că a ne aştepta să atingem starea de armonie (de relaxare, de bine, de pace etc.) atâta timp cât practicăm abstinenţa sau continenţa este o aşteptare falsă.

26. Atâta timp cât le vom practica pe acestea vom împiedica satisfacerea completă a nevoilor fiziologice - cu consecinţele de rigoare – lucru semnalat de persistenţa semnalului de suferinţă specific fiecărei nevoi."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Posted in: despre actul sexual | 3 comentarii | |

Posted in: Sinceritatea şi desfrâul | 0 comentarii | |

"1. Raţionamentele greşite specifice lăcomiei sunt caracterizate de aşteptări false prin care ne aşteptăm ca armonia şi existenţa propriului sistem al fiinţei şi al sistemelor înconjurătoare să poată fi păstrată în condiţiile în care:

1.1- facem mult mai puţin decât e necesar (suntem „zgârciţi”) sau dimpotrivă

1.2- facem mult mai mult decât e necesar şi suficient, pentru păstrarea acestei armonii (facem „risipă”).

2. Pentru fiecare din cele şapte sisteme ale fiinţei proprii (şi de asemena pentru sistemele sociale şi naturale din care facem parte) există nişte acţiuni specifice care trebuie efectuate pentru ca acel sisteme să-şi poată păstra armonia.

3. Atunci când nu facem aceste acţiuni sau le facem într-o cantitate mai mică decât e necesar sau atunci când le facem într-o cantitate mult mai mare decât e necesar şi suficient pentru a păstra buna funcţionare a acestor sisteme, producem dezechilibre semnalizate de semnalele de suferinţă psihică specifice „zgârceniei” (foamea, setea, frigul, singurătatea etc.), respectiv risipei (ghiftuirea, beţia, superficialitatea în relaţii etc.), care apar pentru fiecare sistem în parte din cele şapte.

4. Pentru sistemul fizic - 

4.1- atunci când facem mult mai puţin decât e necesar pentru păstrarea armoniei corpului fizic apar semnalele de foame, slăbiciune excesivă, sete, frig, căldură excesivă etc.;

4.2- atunci când facem mult mai mult decât e necesar şi suficient pentru armonizarea fizicului de asemenea deranjăm această armonie şi atunci apar semnale de suferinţă (durere) specifice: stării de ghiftuire (umflare, balonare), stării de grăsime excesivă (obezităţii), stării de beţie (dureri de cap, ameţeli, stări de vomă etc.) etc.

4.3 Aceste semnale de durere ne semnalează că avem în psihic raţionamente greşite care ne fac să depăşim un echilibru normal al corpului şi că e cazul să corectăm aceste raţionamente dacă nu vrem să ne distrugem armonia şi existenţa proprie (setea semnalizează deshidratarea, senzaţia de frig excesiv precede hipotermia, cea de căldură excesivă semnalizează deshidratarea şi pericolul insolaţiei, obezitatea predispune la infarct, beţia la accidente etc. - şi toate acestea pot duce chiar la moarte în cele din urmă).

5. Pentru sistemul energetic

5.1- când folosim mult prea puţin din energia pe care o avem aceasta se acumulează mai mult decât e necesar şi acest lucru ne este semnalizat de suferinţe specifice: insomnii, moleşeală, apatie, iritare etc.;

5.2- când folosim mult prea multă energie din cea pe care o avem, acest lucru ne este semnalizat de senzaţiile de epuizare, de stres şi oboseală excesivă.

5.3 Când primim aceste semnale putem şti că e cazul să ne reformulăm raţionamentele care au provocat aceste dezechilibre şi să trecem la a realiza o acţiune de energizare (odihnă) în cazul hiperactivităţii (agitaţiei inutile), respectiv la a desfăşura diferite acţiuni (necesare pentru consumarea energiei aflată în surplus) în cazul hiperpasivităţii (lenii).

6. Pentru sistemul emoţional – perceptiv – comunicativ

6.1- Când comunicăm mult mai puţin decât e necesar sau când avem un aflux perceptiv scăzut apar senzaţii de suferinţă specifice: răceala, apatia, plictiseala, dispreţul etc.

6.1.1 Acestea ne indică faptul că în acele momente purtăm în psihic aşteptări false (specifice de ex. lenii, orgoliului, mâniei, lăcomiei etc.) care ne împiedică să comunicăm, care ne îndeamnă la izolare - şi dacă vrem să refacem armonia sistemului social e necesar să le eliminăm din psihic pe acestea.

6.2- Când în schimb comunicăm şi percepem mult mai multe decât e necesar la un moment dat – când avem o comunicare superficială, densă în informaţii, lipsite însă de profunzime şi utilitate; bogată în cuvinte, dar lipsită de sinceritate – când empatizăm în mod exagerat cu ceilalţi (dacă ei se întristează şi noi o facem, dacă ei se mânie şi noi ne mâniem etc.) - atunci această comunicare în surplus e semnalată de suferinţe specifice: disconfort, agitaţie inutilă, stres, plictiseală etc.

6.3 Pentru echilibrarea sistemului comunicativ comunicarea e necesar să fie cât mai mult posibil deschisă, sinceră, cordială, profundă, binevoitoare şi să urmeze acele trei etape precizate deja (ascultă – înţelege – ajută (te)! ).

6.4 De asemenea, e necesar contactul cu informaţii noi într-o cantitate nici prea mică (situaţie semnalizată de plictiseală, delăsare etc.) nici prea mare (situaţie semnalizată de stres exagerat, dezorientare, senzaţie de copleşire etc.).

7. Pentru sistemul mentalui concret

7.1- Când avem prea puţine cunoştinţe (mult mai puţine decât e necesar) pentru a ne asigura armonia suntem atenţionaţi de semnalele de: agitaţie, nelinişte, stres, confuzie etc.

7.1.1 Când facem prea puţin pentru a menţine în psihic raţionamente corecte şi astfel lăsăm să se manifeste aici raţionamente greşite, suntem atenţionaţi de semnale de suferinţă specifice mâniei, orgoliului, tristeţii, fricii, lenii etc.

7.2- Când adunăm prea multe cunoştinţe inutile („nedigerate” ci doar stocate), lipsite de profunzime (de utilitate pentru armonizarea noastră superioară), neanalizate cu atenţie (doar copiate), care nu ne ajută să ne păstrăm armonia (atitudini specifice „intelectualismului”), suntem atenţionaţi de asemenea de agitaţii, nelinişti, confuzii, tulburări specifice.

7.3 Dezechilibrele pe acest nivel apar deci atunci când fie avem cunoştinţe puţine şi dogmatice (neverificate, neanalizate) – insuficiente pentru demararea unor acţiuni de păstrare şi întărire a armoniei – fie când avem cunoştinţe multe, dar superficiale („enciclopedice”) şi de cele mai multe ori aproape în totalitate inutile pentru a asigura cu ajutorul lor păstrarea armoniei.

7.4 Singurele cunoştinţe pe care e util să le adunăm (în vederea atingerii scopului de mai sus) sunt cele care ne ajută să înţelegem în profunzime (în mod ştiinţific) mecanismele de funcţionare a sistemelor propriei fiinţe şi astfel să putem să ne întărim armonia proprie (cunoştiinţele specifice necesare pentru atingerea Maturităţii Psihice pe fiecare din cele 7 Raze).

8. Pentru sistemul mental existenţial – filosofic există:

8.1- o „zgârcenie” în a cerceta prin noi înşine informaţiile primite prin mărturie (dogmele de diferite naturi) sau a manifesta prin noi Idealurile şi în acest caz apar suferinţe specifice: agitaţii, confuzii, nelinişti, tulburări etc., care ne atenţionează că susţinem în noi raţionamente greşite specifice dogmatismelor şi non-idealurilor.

8.2- o „risipă” în a cerceta prin noi înşine ceea ce ne înconjoară: ne punem o mie şi una de întrebări fără a o cerceta în profunzime pe nici una, ne risipim atenţia în o mie de probleme şi astfel nu mai ajungem să le aprofundăm pe nici una dintre ele şi astfel să înţelegem şi să stăpânim mecanismele sistemelor care ne înconjoară şi a sistemului propriu pentru a ne întări propria armonie.

8.2.1 Această risipă de asemenea ne e semnalizată de agitaţii, nelinişti, tulburări, şi confuzii specifice.

9. În cazul sistemului mental intuitiv:

9.1- „zgârcenia” constă în a considera că nu poţi cunoaşte nimic (nici măcar în mod relativ) – atitudine evident greşită semnalizată de angoase, agitaţii inutile, dezorientare, confuzie etc.

9.2- „risipa” constă în a considera că dimpotrivă cunoşti totul (în mod absolut) rezultând de aici atitudinile dogmatice şi fanatismele.

10. Pentru sistemul mentalului volitiv:

10.1- “zgârcenia” constă în a dori să facem mult mai puţin decât e necesar pentru armonizarea sistemului propriu şi a societăţilor din care facem parte, datorită unor aşteptări false specifice, semnalizate fiecare în parte de suferinţe specifice lor;

10.2- “risipa” constă în a susţine în noi dorinţe imposibile, vise, himere, speranţe neîntemeiate, de a susţine dorinţe fără suport real sau în direcţia realizării cărora nu facem decât paşi declarativi.

***

11. Vedem astfel că zgârcenia şi risipa, ca forme de manifestare ale lăcomiei, pot fi prezente în fiecare din sistemele fiinţei.

12. De aceea e necesar a le sesiza prezenţa atunci când apar (lucru posibil dacă suntem atenţi la semnalele de suferinţă specifice precizate mai înainte), pentru a putea astfel corecta cu promptitudine aşteptările false ce le caracterizează:

12.1- „Ar trebui ca întotdeauna să-mi pot păstra armonia propriului sistem fără să fac nici o acţiune specifică (sau făcând una insuficientă) în acest sens (fiind „zgârcit”).”

12.2- „Ar trebui ca întotdeauna să-mi pot păstra armonia făcând mai mult decât e necesar şi suficient pentru aceasta (făcând „risipă”).”

13. Ca să dăm un exemplu elocvent, e ca şi cum în cazul medicamentelor ne-am aştepta să ne treacă boala în cazul în care luăm mult mai puţine sau mult mai multe medicamente decât exact cantitatea pe care ne-a prescris-o medicul.

14. Manifestarea lăcomiei specifică zgârceniei are cauze destul de serioase în lene (de a face ceva), în frică (de a fi altfel decât ceilalţi), în orgoliu (a considera că ştim suficient) etc.

15. Manifestarea specifică risipei are cauze în orgoliu (a ne mândri cu cât mai multe cunoştinţe chiar dacă superficiale), în lene (de a aprofunda cunoştinţele pe care le deţinem) etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Posted in: Cumpătarea şi lăcomia | 0 comentarii | |

". Semnalele de suferinţă psihică specifice lenii pot îmbrăca forma apatiei, delăsării, plictiselii, moliciunii, moleşelii, „lipsei de chef”, ezitării, neliniştii, agitaţiei etc. şi ne semnalează prezenţa în psihic a unor raţionamente greşite specifice diferitelor forme de manifestare a lenii (a indiferenţei, nepăsării, plictiselii, trândăviei, apatiei, indolenţei, inerţiei, acediei etc.), raţionamente greşite ce constau în diferite aşteptări false:

1.1- ne aşteptăm ca armonia şi existenţa sistemului propriu şi a celor înconjurătoare să poată fi păstrată şi întărită fără ca noi să facem acţiuni specifice îndreptate în această direcţie;

1.2- ne aşteptăm să obţinem ceea ce vrem să obţinem sau să evităm ceea ce vrem să evităm fără ca noi să facem ceva în acest sens.

2. Semnalul de suferinţă psihică specific lenii apare deci atunci când avem în psihic raţionamente greşite:

2.1- care ne împiedică să acţionăm pentru (ne fac să amânăm acţiunea îndreptată înspre) refacerea sau întărirea armoniei proprii şi înconjurătoare, atunci când e evident necesar că trebuie să facem acest lucru, imediat sau cât mai curând, dacă vrem să păstrăm această armonie;

2.2- care neagă existenţa unei concordanţe între obţinerea a ceea ce vrem şi evitarea a ceea ce nu vrem şi existenţa unei acţiuni proprii îndreptate în acest sens.

3. Aceste raţionamente greşite implică existenţa în psihic a unor aşteptări false de genul:

3.1- „Ar trebui ca întotdeauna acţiunile necesare pentru păstrarea existenţei şi armoniei proprii să fie făcute de alţii (de ceilalţi).”

3.1.1 Este evident că ceilalţi de foarte multe ori nu pot şi de foarte multe ori nu vor să acţioneze în locul nostru pentru păstrarea propriei armonii.

3.1.2 A ne aştepta la contrariu e o aşteptare absurdă.

3.2- „Ar trebui ca întotdeauna să obţin ceea ce vreau sau să evit ceea ce nu vreau fără ca eu să fac ceva.”;

„Ar trebui ca toate dorinţele şi necesităţile mele întotdeauna să se satisfacă de la sine.”

4. Fiecare sistem al propriei fiinţe (din cele şapte menţionate) are nevoie de efectuarea, din partea noastră, a unor acţiuni specifice necesare pentru menţinerea armoniei lui:

4.1- cel fizic are nevoie să fie satisfăcute la timp necesităţile de hrană, hidratare, îmbrăcăminte, locuinţă etc.;

4.2- cel energetic are nevoie de mişcare pentru antrenarea energiilor din corp etc.;

4.3- cel emoţional-perceptiv-comunicaţional are nevoie de realizarea unor percepţii noi (obţinerea continuă de informaţii noi, care să reflecte schimbările continue din mediu) şi de asemenea are nevoi de realizarea unei comunicări eficiente cu celelalte sisteme din mediul său;

4.4- cel mental (cu cele patru sisteme specifice) are nevoie de corectarea raţionamentelor greşite care pot să apară în el (respectiv de menţinerea şi dezvoltarea raţionamentlor corecte), de activarea conştientului pentru analiza şi rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm etc.

5. Când nu facem aceste acţiuni la timp, supraconştientul ne semnalizează acest lucru prin semnale de suferinţă psihică specifice printre care se află şi cel specific lenii.

6. De asemenea sistemele sociale şi naturale, din care facem parte, au nevoie de acţiuni specifice, care trebuiesc efectuate la anumite momente pentru a-şi putea păstra în continuare armonia şi existenţa.

7. Dacă refuzăm sau întârziem să facem aceste acţiuni suntem atenţionaţi de supraconştient că punem în pericol armonia sistemului social şi astfel implicit a celui propriu.

8. Uneori, când e prezent semnalul suferinţei psihice specific lenii în diferitele lui forme (plictiseală, delăsare, indiferenţă etc.) putem avea impresia că în acele momente nu mai vrem să facem nimic, nu mai dorim nimic.

9. Această impresie e una falsă, creată de prezenţa în psihic a unor raţionamente greşite specifice.

10. E evident că întotdeauna (în orice moment din timp) vrem ceva şi nu vrem altceva (de obicei vrem liniştea, pacea, armonia şi nu vrem agitaţia, suferinţa, dizarmonia), atâta timp cât avem o existenţă de tip sistem.

11. Când ni se pare totuşi că nu mai vrem nimic, de fapt noi doar nu mai vrem ceva anume, (dar dacă ne analizăm cu atenţie vom vedea că ceva anume tot vrem).

12. E foarte simplu să conştientizăm acest lucru astfel: atunci când apare semnalul lenii sub forma de mai sus să înşirăm în minte toate lucrurile pe care le-am putea dori:

12.1- vom vedea astfel că la unele din ele „vibrăm” mult mai mult – pe acelea chiar le dorim în acel moment, chiar dacă puţin mai înainte aveam impresia falsă că nu mai dorim nimic.

13. Tot atunci vom încerca să conştientizăm cât mai profund şi toate acele lucrurile care nu am dori să ni se întâmple (suferinţă fizică, psihică sub diferite forme specifice etc.).

14. Dacă conştientizăm astfel ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem, conştientizăm imediat că trebuie să facem şi acţiuni specifice care să ne apropie de obiectivele dorite şi să ne ferească de cele nedorite (de distrugerea armoniei proprii semnalată de suferinţă).

15. Dacă refuzăm sau întârziem să facem aceste acţiuni, putem fi siguri că mai devreme sau mai târziu vom obţine ceea ce nu dorim să obţinem şi nu vom obţine în nici un fel ceea ce dorim să obţinem!

16. Semnalul de suferinţă psihică specific lenii transmis de supraconştient ne atenţionează de acest lucru, ne atenţionează că e nevoie să ne corectăm raţionamentele greşite care ne împiedică să acţionăm pentru a ne atinge obiectivele pe care le dorim şi a le evita pe cele pe care nu le dorim.

17. E evident necesar, pentru aceasta, să conştientizăm contradicţia existentă între ceea ce vrem să facem şi ceea ce facem, să conştientizăm şi să corectăm aşteptarea falsă ce susţine această contradicţie.

***

18. Prezenţa în propriul psihic a raţionamentelor greşite specifice lenii este însoţită de cele mai multe ori de prezenţa în acelaşi timp a unor raţionamente greşite specifice indecizie sau revoltei.

19. Despre ambele am mai vorbit, dar în cele ce urmează vom mai insista puţin asupra indeciziei.

20. Ea poate să apară în psihicul nostru doar dacă nu avem în acesta, clar stabilite în mod conştient, obiectivele pe care vrem să le atingem pe termen lung, respectiv pe termen scurt.

21. E imperios necesar ca obiectivele pe termen lung să fie în primul rând în acord cu toate manifestările Idealurilor, Porţilor şi Eticii Armoniei ce definesc starea de armonie a sistemul existenţial-filozofic:

21.1- iubirea necondiţionată şi manifestarea binelui pentru toate fiinţele (a fraternităţii universale autentice) prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecăreia dintre ele (dreptul la viaţă armoniasă; la manifestare creativă; la libertate de conştiinţă etc.) şi a unicităţii şi diversităţii lor;

21.2- întărirea dreptăţii şi armoniei în Sistem, precum şi a forţei de manifestare a acestuia;

21.3- creşterea şi afirmarea în noi şi în cei din jur a cunoaşterii şi adevărului (sincerităţii);

21.4- afirmarea unei atitudini îndrepate cu fermitate înspre educaţie, cercetare şi creaţie continuă şi spre manifestarea frumosului sub toate formele lui;

21.5- conştientizarea şi asumarea datoriilor ce ne revin ca membrii ai Sistemului: asumarea individuală a responsabilităţii pentru bunul mers al acestuia, prin parcurgerea hotărâtă a proceselor de Individualizare şi Maturizare Psihică ;

21.6- asumarea unei atitudini prevăzătoare şi de cumpătate îndreptată necondiţionat spre unitate şi libertate, prin dezvoltarea capacităţii de comunicare trans-culturală, prin asumarea relativităţii cunoaşterii fiinţiale (a imposibilităţii unei cunoaşteri absolute, de esenţă a existenţei) echilibrată de deschiderea nelimitată spre cunoaşterea universală (formală, utilitară a realităţii) şi prin refuzarea susţinerii în noi a oricăror credinţe dogmatice, a fanatismelor, a prejudecăţilor etc.;

21.7- stabilirea fermă a unei dorinţe de perfecţionare şi dezvoltare continuă pe toate planurile fiinţei (îndreptată spre Absolut);

21.8- etc.

22. În direcţia realizării acestor Idealuri ne putem stabili obiective concrete, clare pe care ni le propunem să le realizăm pe termen lung (pe durata a zeci de ani) şi în cadrul lor (sau pentru realizarea lor), obiective concrete necesare a fi atinse pe termen scurt.

23. Dacă facem această muncă de conştientizare a propriilor dorinţe, după ce am corectat raţionamentele greşite specifice sistemului mental existenţial - filozofic (dogmatismele şi non-idealurile), atunci indecizia nu mai poate să apară în noi – nu vom mai ezita deloc din acel moment în legătură cu ceea ce ar fi de făcut la un moment dat:

23.1- cele ce ne ajută la apropierea de obiectivele pe care ni le-am propus pe termen lung şi scurt (îndreptate înspre armonizarea superioară a sistemului) le vom face;

23.2- ceea ce nu ne ajută la atingerea acestor obiective nu vom face.

24. Indecizia poate să apară doar în cazul celor ce încă mai susţin în ei dogmatisme şi non-idealuri şi de asemenea nu au stabilite obiective clar delimitate şi realiste pe care să le atingă pe termen lung şi scurt (cele pe termen scurt sunt cele care ne ajută la realizarea obiectivelor pe termen lung, iar acestea la rândul lor e necesar cum am mai precizat să fie concretizări ale Idealurilor, Porţilor şi Eticii Armoniei).

***

25. Să vorbim acum puţin şi despre plictiseală, ca formă de manifestare a lenii.

26. Conform DEX aceasta este o „uşoară depresie morală provocată de singurătate, lipsa de ocupaţie, de o ocupaţie neatrăgătoare, de monotonie”.

27. Conştientizăm astfel că semnalul suferinţei psihice specific plictiselii ne semnalizează că avem în propriul psihic raţionamente greşite care:

27.1- ne împiedică să comunicăm, ne fac să ne izolăm (ne împiedică deci să satisfacem o nevoie a sistemului emoţional - perceptiv –comunicativ);

27.2- ne împiedică să realizăm acţiuni specifice necesare pentru păstrarea şi întărirea armoniei unui sistem (se manifestă sub forma prezenţei non-idealurilor);

27.3- ne fac să realizăm acţiuni îndreptate înspre distrugerea armoniei unui sistem (care ne abat de la obiectivele noastre îndreptate înspre armonizarea superioară a sistemului);

27.4- ne determină să facem acţiuni care ne împiedică să avem cât mai des acces la percepţii şi informaţii noi, necesare pentru adaptarea la schimbarea necontenită care are loc în Sistem (nevoie a sistemului emoţional – comunicativ – perceptiv).

27.4- etc.

28. Deci, prin susţinerea în psihic a unor raţionamente corecte - îndreptate înspre comunicare şi perceperea de senzaţii şi informaţii noi, înspre realizarea în cadrul sistemului a idealurilor şi a acţiunilor îndreptate înspre armonizarea lui superioară – semnalul de suferinţă psihică specific plictiselii dispare negreşit.

29. El semnalează aşteptări false de genul:

29.1- „Ar trebui ca eu să nu fiu nevoit niciodată să fac nici o acţiune specifică pentru a-mi satisface nevoile de comunicare (să caut şi să întreţin prietenii) respectiv de percepţii noi (să călătoresc, să studiez, să mă informez în legătură cu starea sistemului la un moment dat etc.)”.

29.1.1 Nimeni nu poate satisface aceste nevoi în locul nostru.

29.1.2 Evident, a ne aştepta la contrariu e a susţine în noi o aşteptare absurdă.

29.2- „Ar trebui ca niciodată să nu fie nevoie să fac nici o acţiune specifică pentru a-mi întări şi menţine armonia şi existenţa sistemului propriu.”

29.2.1 Cum am mai precizat, identificarea şi corectarea acestor aşteptări false duce automat la dispariţia semnalului ce le indica prezenţa (a semnalului de suferinţă psihică specific plictiselii).

***

30. Lenea, cu diferitele ei forme de manifestare (indecizie, plictiseală, delăsare etc.), este favorizată să apară dacă susţinem în noi raţionamente greşite specifice non-idealurilor:

30.1- indiferenţa şi lipsa asumării unei responsabilităţi faţă de bunul mers al Sistemului;

30.2- menţinerea în noi a unei atitudini de nesinceritate cu ceilalţi (ceea ce împiedecă ulterior comunicarea – vom fi evitaţi de ceilalţi - şi duce astfel la apariţia plictiselii);

30.3- menţinerea unei atitudini de distrugere neconstructivă şi de anarhie (concretizată în revolte specifice lenii);

30.4- susţinerea unor atitudini de ignoranţă („Nu ştiu şi nici nu mă interesează…” etc. – ceea ce împiedică accesul la informaţii şi percepţii noi);

30.5- etc.

31. De asemenea, prezenţa în psihic a unor raţionamente greşite specifice lenii (lipsa stabilirii unor obiective clare şi precise, bineînţeles cât mai realiste şi mai adaptate momentului, îndreptate înspre realizarea Idealurilor, Porţilor şi Eticii Armoniei) favorizează apariţia şi menţinerea în psihic a unor depresii specifice tristeţii.

32. Mai e de precizat în continuare că nu trebuie să confundăm lenea (starea de agitaţie, nelinişte, plictiseală, indecizie etc.) cu odihna (cu starea de relaxare, linişte, pace etc.), necesară pentru refacerea sistemelor propriei fiinţe după o activitate intensă sau mai puţin intensă desfăşurată de acestea.

33. Odihna este necesară periodic pentru refacerea sistemelor, dar lenea nu e necesară niciodată pentru buna lor funcţionare.

34. E necesar ca acţiunile îndreptate înspre obiectivele stabilite de noi, spre a fi urmărite ca manifestări concrete ale Idealurilor, să fie întrerupte periodic de intervale de odihnă care să dureze doar atât cât e necesar pentru refacerea fizică, energetică, emoţională şi mentală a propriului sistem (altfel, odihna poate degenera pe nesimţite în lene deşi e evident că acestea, după cum am văzut, nu pot fi confundate de o conştiinţă lucidă)."

***

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Posted in: Hărnicia şi lenea | 0 comentarii | |