P1 - Raţionamentele greşite specifice credinţelor dogmatice
by Radu Lucian Alexandru
"1. Vom prezenta, în cele ce urmează câteva exemple de raţionamente greşite specifice mentalului existenţial – filosofic (cauzal) – raţionamente caracterizate de diferite aşteptări false de forma dogmatismelor şi (sau) a non-idealurilor.
***
Exemplul 1 În discuţiile cu apropiaţii, ca de altfel şi când era singură, Adriana afirma de multe ori (către ei sau către sine) că ea crede, că are o mare încredinţare, că e absolut convinsă că Osiris a înviat din morţi şi acum este stăpân peste împărăţia sufletelor de dincolo, urmând să-i judece sufletul când va muri şi că el e singurul zeu adevărat.
1. În acele momente (când susţinea afirmaţiile de mai sus către sine sau către alţii), ea simţea în sine o uşoară nelinişte, o nehotărâre, o uşoară îndoială în ceea ce priveşte afirmaţiile pe care le susţinea, pe care însă de cele mai multe ori nu o mărturisea, considerând că această îndoială e un semn al slăbiciunii credinţei şi o ispită de la demonul Seth.
2. Circumstanţele în care apărea această suferinţă psihică specifică indeciziei şi obsesiei sunt cele descrise mai sus.
3. În acele momente, în psihicul ei se derulau raţionamente de genul:
- „Eu ştiu că Osiris a înviat din morţi. Sunt convinsă de acest lucru – doar am citit în Cartea Sfântă (Cartea Egipteană a Morţilor) şi în plus acest lucru e mărturisit cu tărie şi de preoţii lui Osiris.”
- „Eu ştiu că El e singurul zeu adevărat…”
4. În spatele acestor raţionamente, implicate de ele, stau aşteptări false de genul:
- „Tot ceea ce cred eu despre diferite aspecte ale realităţii pe care nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) ar trebui să fie şi adevărat (să fie întotdeauna aşa cum cred eu că ar trebui să fie).”
- „Ar trebui ca tot ceea ce scrie vreodată în vreo carte despre diferite aspecte ale realităţii pe care eu nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) să fie întotdeauna adevărat.”
- „Ar trebui ca tot ceea ce afirmă ceilalţi oameni să fie întotdeauna adevărat.” etc.
Aşteptările false sunt evidente: mărturiile celorlalţi (primite prin cărţi sau prin viu grai) nu sunt întotdeauna adevărate.
A ne aştepta la contrariu e o aşteptare falsă, care ne e semnalată de semnalul de suferinţă psihică specific indeciziei şi obsesiei.
Toţi „credincioşii” dogmatici (cei care susţin că sunt absolut convinşi de realitatea unui fenomen fără însă să-l fi verificat anterior – bazându-se doar pe mărturia altora) „suferă” de indecizie, de nehotărâre, de îndoială (de „momente de înălţare şi de cădere”), deoarece ei susţin în sinea lor raţionamente greşite.
Adevărul e că ei ştiu că nu pot fi absolut convinşi de „credinţa” lor (din moment ce nu au verificat-o şi / sau nu o pot verifica şi ştiu că au momente de îndoială şi de nehotărâre în ce priveşte „credinţa” pe care o susţin dar, atunci când le au, nu şi le mărturisesc în mod deschis.
De ce?
Din mai multe motive:
a.- pot considera că ceilalţi chiar cred cu tărie (fără nici o ezitare) şi că ei nu au ca şi ei momente de îndoială şi atunci „din ruşine” că „nu se pot ridica la nivelul celorlalţi” nu-şi mărturisesc îndoielile, sau dacă o fac, o fac doar pentru a afirma imediat că chiar dacă au avut îndoieli acestea le-au trecut.
Adevărul pe care ei însă îl ştiu prea bine este că îndoielile, nehotărârile, indeciziile nu le-au trecut, iar adevărul pe care o să-l constate e că nu o să le treacă niciodată atâta timp cât susţin în psihicul lor ca fiind certe informaţii pe care nu le-au verificat (sau nu le pot verifica)!
Suferinţa psihică specifică acestor îndoieli, nehotărâri, indecizii, agitaţii interioare, le semnalează că susţin în ei raţionamente greşite (specifice dogmatismelor şi non-idealului „credinţei oarbe”), prin care pun în pericol capacitatea lor de adaptare optimă la realităţile înconjurătoare din prezent şi / sau din viitor (informaţiile incerte pe care ei le deţin şi le consideră certe vor da naştere unor previziuni false (bazate pe ele) în ce priveşte evoluţia fenomenelor cu care intră în contact sistemul propriu - micşorându-i astfel acestuia capacitatea de adaptare la schimbare şi astfel punându-i în pericol armonia şi chiar existenţa).
b.- din instinct de turmă (uneori din spirit de conservare) sau din dorinţa de apartenenţă la un grup, copiază integral şi nediscriminativ valorile şi „credinţele” acelui grup, fără a le pune la îndoială faţă de ceilalţi (în mod public), pentru că ar risca să fie eliminaţi din „turmă” şi astfel să piardă avantajele pe care li le oferă apartenenţa la un grup (siguranţă crescută, posibilitatea de sprijin la nevoie, satisfacerea unor nevoi de comunicare etc.).
Astfel, în cea mai mare parte, diferitele credinţe dogmatice religioase sau de altă natură pe care le au majoritatea oamenilor sunt rezultatul copierii automate, nediscriminative a unor afirmaţii, valori şi informaţii vehiculate de “turma” din care fac parte şi/sau în care au crescut, pe care nu le contestă public din motivele arătate mai sus, chiar dacă în particular se îndoiesc sau s-ar îndoi de ele.
Alt motiv pentru menţinerea în ei a diferite credinţe neverificate este asocierea semi-justificată a faptului de a „mărturisi” o stare de credinţă cu dobândirea unei stări de bine.
Exemplu: „De când cred în Osiris (Hristos, Buddha, Alah, Krishna, Shiva, Iahve, etc.) nu mă mai mânii aşa ca înainte, sunt mai calm, mai senin (deoarece aşa zice el că trebuie să fiu) şi astfel mă simt mai bine…”.
Este evident că această asociere pe care o face „credinciosul” nu prea e justificată: adevărata cauză pentru care el se simte mai bine (nu mai apar diferite semnale de suferinţă psihică în psihicul său la fel de des sau la intensitatea pe care o aveau înainte) este faptul că nu se mai mânie, este mai umil etc. (nu mai susţine în sine raţionamente greşite specifice mentalului concret) indiferent în cine crede (în Apollo, sau în Împăratul Cerului, sau în Moş Crăciun, sau în Zâna Pădurii etc.).
Aceste credinţe au deci la bază aşteptări false de genul dogmatismelor sau a non-idealului „credinţei oarbe” (despre care am mai discutat) ca de exemplu:
- „Ar trebui ca tot ceea ce cred eu despre lume la un moment dat să fie adevărat, chiar dacă nu am verificat ceea ce cred…”
- „Ar trebui ca întotdeauna tot ceea ce îmi spun ceilalţi despre diferite aspecte ale existenţei pe care eu nu le-am verificat (sau nu pot să le verific) să fie adevărat”.
- „Ar trebui ca nimeni niciodată să nu mă mintă (voit sau nu).” etc.
***
Exemplul 2 – „Mecanismul rugăciunii dogmatice”
„Osiris (Isuse, Alah, Dumnezeule, Mamă Divină etc.) ştiu că doar tu poţi să alungi păcatele mâniei, tristeţii, orgoliului, etc. din mine, aşa că te rog din inimă, distruge-le, deoarece ştiu, că aşa cum zici şi tu (sau prin gura profetului tău), ele nu sunt bune pentru mântuirea mea!”
Andrei (Mariana, Vasile, Anca etc.) pronunţă această rugăciune dacă simte că s-a mâniat sau e trist etc. şi vrea să scape de a manifesta în sine aceste „păcate” (cum le numeşte el) care îl împiedică, zice el, să se „mântuie” (să se ilumineze, să-şi trezească conştiinţa etc.).
1. În acele momente, starea de mânie, tristeţe etc. se diminuează în intensitate dar nu dispare total şi în plus are asociată uşoare îndoieli în legătură cu faptul dacă „divinitatea” chemată îl va scăpa sau nu de stările acestea (cică nu ştie dacă merită să i se facă acest „favor”).
2. Când observă că intensitatea stării descreşte, consideră că „divinitatea” l-a ascultat şi îi mulţumeşte pentru aceasta.
3. Raţionamentele implicate de cele specifice rugăciunii dogmatice (precizate anterior) sunt de genul:
- „Mânia, tristeţea, desfrâul, orgoliul etc. nu sunt bune pentru mine, deoarece mă împiedică să mă simt bine (să dobândesc mântuirea – fericirea).”
- „Doar „divinitatea” (Osiris …), doar ea şi nimeni altcineva, mă poate scăpa de aceste păcate.”
- „Divinitatea” m-a scăpat de mânie, tristeţe, depresie etc. – îţi mulţumesc Osiris…”
De ce şi cum funcţionează uneori acest tip de rugăciune?
În momentul când avem în psihic mânie, tristeţe, etc., supraconştientul ne semnalizează prezenţa raţionamentelor greşite specifice acestora prin semnale de suferinţă psihică specifică.
Cel care sesizează mânia şi începe rugăciunea dogmatică, recunoaşte (indirect şi insuficient conştientizat) că nu e bine pentru el să se mânie, întristeze etc. (simte intuitiv că aceste raţionamente nu îl ajută să-şi păstreze armonia) şi astfel începe să susţină în psihic un raţionament corect.
Prin urmare semnalul suferinţei psihice ce îi semnaliza prezenţa raţionamentelor greşite specifice mâniei, tristeţii etc. dispare.
Deci, formula rugăciunii dogmatice cuprinde nişte raţionamente corecte – anume că mânia, tristeţea, orgoliul etc. nu sunt bune pentru păstrarea armoniei proprii – care le înlocuiesc pe cele anterioare specifice mâniei, tristeţii, etc., care astfel încetează să se mai manifeste.
Dar tot formula rugăciunii devoţionale dogmatice cuprinde şi nişte raţionamente greşite semnalizate de prezenţa în psihic a unor uşoare nelinişti, îndoieli şi de incapacitatea de a rămâne stabili în susţinerea în psihic a raţionamentelor corecte opuse mâniei, tristeţii etc.
Aceste raţionamente greşite sunt specifice mentalului cauzal:
- „Doar Osiris (Isus, Alah…)mă poate scăpa de mânie, tristeţe etc.”
Trebuie să conştientizăm în profunzime următorul adevăr: ”nimeni nu poate mânca în locul nostru!” – tot la fel nimeni nu poate restructura în mod stabil şi cu efecte de durată propriile noastre cogniţii în locul nostru (fără participarea directă sau indirectă a noastră).
- „Osiris (…) mă scapă de mânie, tristeţe etc.”
Adevărul e că raţionamentele greşite specifice mâniei dispar când conştientizăm că sunt greşite (nu sunt bune, utile pentru păstrarea propriei existenţe şi armonii), indiferent în cine credem noi că le înlătură!
Procesul e simplu: conştientul nostru le-a înlăturat, înlocuindu-le cu nişte raţionamente corecte opuse mâniei şi cu nişte raţionamente greşite specifice mentalului cauzal.
Doar el poate să facă acest lucru!
Motivaţiile însă, pentru schimbarea unui raţionament greşit, specific mentalului concret cu un altul corect specific aceluiaşi mental pot fi infinite (pot fi de exemplu raţionamente corecte sau greşite specifice nivelului cauzal).
Pe supraconştient „nu-l interesează” motivul pentru care nu mai susţinem în psihic un raţionament greşit (la fel cum pe sistemul nervos vegetativ, care ne transmite semnalul de durere fizică, specific de exemplu cazului când avem înfipt un cuţit în picior, „nu îl interesează” din ce motiv scoatem cuţitul din picior – dacă îl scoatem însă el scade din intensitate semnalul de durere specific), ci doar că nu îl mai susţinem – atunci el încetează să mai manifeste semnalele de suferinţă psihică ce semnalizau prezenţa unui anumit raţionament greşit (să zicem specifice de exemplu mentalului concret), dar continuă să susţină (dacă e cazul) alte semnale specifice de suferinţă psihică (stări de nelinişte, îndoială, indecizie, obsesie, instabilitate etc.) ce pot semnaliza prezenţa altor raţionamente greşite specifice de exemplu nivelului existenţial - filozofic.
Supraconştientul doar constată prezenţa sau absenţa în psihic spre manifestare a unor raţionamente greşite specifice diferitelor mentaluri şi în funcţie de aceasta transmite semnale de suferinţă specifice (atunci când constată prezenţa lor) sau de fericire sau armonie (atunci când sunt absente).
Motivaţia pe care o aduce conştientul pentru schimbarea, alungarea din psihic, a unui raţionament greşit specific unui nivel cu un altul corect specific aceluiaşi nivel nu interesează supraconştientul (pe el „îl interesează” doar să nu se mai manifeste raţionamente greşite în psihic).
Prin urmare, atunci când folosim raţionamente greşite specifice mentalului existenţial filozofic (credinţe dogmatice, non-idealuri, diferite prejudecăţi sau atitudini fanatice) şi raţionamente corecte specifice mentalului concret pentru a alunga din psihic raţionamente greşite specifice mentalului concret (de ex. mânia, tristeţea etc.), supraconştientul ne semnalizează pe de o parte dispariţia raţionamentelor greşite specifice mentalului concret (mânie, frică, tristeţe etc.) prin dispariţia semnalelor de suferinţă psihică specifice lor, dar ne mai semnalizează şi apariţia şi manifestarea unor raţionamente greşite specifice mentalului cauzal prin semnale de suferinţă psihică specifică (nelinişte, îndoială, indecizie etc.)
„Terapia religioasă” e semi-eficientă şi limitată, deoarece ea alungă de obicei nişte raţionamente greşite cu ajutorul unora corecte (specifice mentalului concret) şi a altora greşite (specifice mentalului existenţial filosofic).
Acestea sunt efectele secundare negative ale ei, efecte care de cele mai multe ori sunt mult mai grave decât aspectele negative de la nivelul mentalului concret pe care l-au înlăturat (temporar şi de suprafaţă).
Vorbim aici de comportamente psihopate, paranoice şi isterice; vorbim de schizofrenii, obsesii scăpate de sub control etc.
Ea nu se poate constitui într-o terapie psihică optimă, deoarece permite menţinerea şi dezvoltarea în psihic a unor raţionamente greşite specifice dogmatismelor (credinţelor dogmatice) şi non-idealurilor (apariţia şi manifestarea unor efecte secundare extrem de negative).
***
Observaţie: Rugăciunile dogmatice însoţite şi de suferinţă psihică mai intensă specifică mâniei, tristeţii, etc. (care de obicei cuprind lamentări şi revolte împotriva mersului diferitelor lucruri) sunt caracterizate în acelaşi timp şi de raţionamente greşite specifice mâniei, tristeţii etc. (mentalului concret) şi de raţionamente greşite specifice mentalului cauzal precizate mai sus (aceste rugăciuni nu au absolut nici un efect pozitiv ci dimpotrivă sunt exterem de negative pentru armonia psihică proprie şi socială).
De exemplu: „Te rog Osiris ucide-i pe toţi duşmanii mei (zdrobeşte-le capul de stânci, trăzneşte-i, îmbolnăveşte-i, pedepseşte-i etc.), pe toţi cei care nu îmi sunt pe plac (nu se comportă cum vreau eu să o facă), …”
***
Ca şi concluzie vedem deci că în procesul rugăciunii dogmatice se cuprind de obicei:
- raţionamente corecte – „că mânia, orgoliul nu sunt bune pentru noi…”
- raţionamente greşite – credinţa că altă persoană decât noi înşine ne poate restructura cogniţiile în mod viabil şi durabil."
- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru
